Morţii, discursul curvelor şi măcelul evitat în ultima clipă * Impresiile şi amintirile gălăţenilor participanţi la căderea comunismului
Galaţiul este unul dintre oraşele României în care a avut loc o Revoluţie cel puţin boemă. Conform datelor, trei oameni au murit aici, doi împuşcaţi, iar al treilea călcat de TAB. „Povestea cu Trabantul călcat de TAB este una cât se poate de reală. Eu am văzut maşina cu pricina şi am scos omul dinăuntru. Totul s-a petrecut la Movileni”, ne-a explicat Valentin Alexa, preşedinte al Asociaţiei "Tinerii eroi ai Revoluţiei din 22 decembrie 1989" Galaţi. Pe lângă tragicul ei, povestea are şi un sâmbure de umor. „În maşina respectivă erau doi bărbaţi. Unul a reuşit să fugă, iar celălalt a rămas înăuntru. Din câte ştiu eu, oamenii se duceau la abator, să facă rost de carne. Asta ca să nu zic că s-au dus la furat”, ne-a mai spus Valentin Alexa. O altă victimă a fost Felician Costel Niţă, om secerat de gloanţe în faţa Poştei Centrale, iar cel de-al treilea este Neculai Florea, un ofiţer ce nu a răspuns somaţiei.
Revoluţia pe liste
Valentin Alexa, preşedinte al Asociaţiei "Tinerii eroi ai Revoluţiei din 22 decembrie 1989" Galaţi, lucra la Cooperativa Constructorul în momentul în care a izbucnit Revoluţia. "În 21 am ajuns la sediul fostului UTC, iar ulterior, la Prefectură, ne-am întâlnit cu mai mulţi revoluţionari. În ziua aceea s-au făcut mai multe liste, cu oameni care şi-au arătat intenţia de a se duce la Bucureşti, pentru a susţine Revoluţia. Primii au plecat cei conduşi de Cuanto şi Marian Băilă, iar a doua zi, cei conduşi de Stoleriu. Tot în ziua aceea, au ieşit la balcon Vlad Vasiliu şi Gurău, care au anunţart înfiinţarea comitetului provizoriu", îşi aminteşte acesta. "Atunci s-au înfiinţat şi patrule formate din 7-8 inşi, care patrulau prin oraş, pentru a asigura paza în zonele fierbinţi, cum erau gara, spitalul sau Miliţia. De altfel, la Miliţie se afla deja un grup de inşi, iar cel trimis pentru a aduce acte de acolo a văzut cum se aruncau pe geam ţigări şi sticle de băutură", povesteşte Alexa.
"La ora aceea, la Prefectură era armamentul celor de la apărea civilă. Cineva a venit cu ideea să se împartă acel armament, însă, din fericire, lucrul acesta nu s-a întâmplat până la urmă".
Unul dintre momentele hazlii ale revoluţiei gălăţene a fost reprezentat de cuvântarea din balconul Prefecturii a Marianei Baboş, mai cunoscută printre gălăţeni drept Mariana Cur-de-Fier. "În zilele acelea a existat şi celebrul moment al balconului, cu Mariana. Atunci, în vâltoarea aceea au ieşit şi bişniţarii, şi curvele de la Dunărea. Paradoxal, în momentul cuvântării, Mariana cred că a fost singurul om ce avea un program clar. Ea dorea atât: legalizarea prostituţiei. Era de altfel singura propunere legislativă clară din acel moment", povesteşte amuzat Valentin Alexa. Ulterior, odată ce entuziasmul s-a dus, maiorul Plătică Vidovici, cel care preluase de facto conducerea Galaţiului, a dispus arestarea comitetului provizoriu. "Din câte ţin eu minte, au fost arestaţi 23 din cei 27 de oameni ce constituiau acel comitet. Unii au reuşit să fugă, însă alţii au stat la răcoare". Din cele ce îşi aminteşte omul, maiorul Plătică Vidovici a plecat urechea la zvonistica acelor zile. "Se spunea că membrii consiliului le-ar fi otrăvit apa soldaţilor. Nişte prostii. Oamenii au fost duşi în beciurile ALA , de pe Eroilor". Un alt om, ulterior ajuns demnitar, Daniela Buruiană, a venit cu o propunere năstruşnică. "Spunea nici mai mult nici mai puţin să se devasteze depozitele ICRA, pentru a li se da ţigări şi whiskey revoluţionarilor".
Putea să fie măcel
La Galaţi putea fi măcel, însă doi oameni au ales să se pună în calea vărsării de sânge. „A apărut atunci primul ziar liber din Galaţi, care îndemna oamenii la luptă. Am mers cu maşina la Combinat, pentru a distribui ziarul. Din fericire, însă, cei de acolo ne-au spus că nu vor ieşi. Vă daţi seama ce însemna dacă ieşea şi numai un schimb de la Combinat? Chiar dacă nu ar fi fost înarmaţi, tot ar fi fost măcel”, susţine Valentin Alexa.
Acesta presupune că motivul apatiei combiniştilor a fost reprezentat de frica insuflată printre ei, după arestarea inginerului Ioan Grigorescu. Acesta fusese condamnat la închisoare cu executare de către autorităţile comuniste, după ce în luna noiembrie 1989 lipise afişe prin Combinat şi în staţiile de tramvai din apropierea colosului gălăţean. Ioan Grigorescu a fost eliberat din arestul Miliţiei Galaţi chiar în zilele Revoluţiei, iar sfârşitul lui decembrie l-a prins în Combinat.
„Colonelul Dumitru, comandantul de atunci al Miliţiei, a luat o decizie ce a salvat de la moarte mulţi oameni. El le-a spus miliţenilor şi securiştilor să vină la sediu şi să-şi predea armele. În alte oraşe nu s-a petrecut lucrul acesta. De aceea la Brăila, de pildă au murit atât de mulţi oameni”, adaugă Alexa.
„La Galaţi au existat două tentative de arestare a celor care au făcut Revoluţia. Prima dată a fost arestat Comitetul Revoluţionar de către maiorul Plătică Vidovici. Oamenii au stat închişi cinci zile. După aceea, pe data de 4 ianuarie, a existat o încercare de arestare a lui Plătică Vidovici de către generalul Rizea, care venise însoţit de patru paraşutişti pentru a-l sălta. Plătică fusese dus la Brăila, însă datorită intervenţiei lui Sorin Ţiţei a fost eliberat imediat”, a mai spus Alexa.
Puţine carnete de revoluţionar
În acest moment, la Galaţi, conform statisticilor oficiale, sunt numai 290 de revoluţionari. "Toată lumea ştia că mocnea ceva, însă cu toţii ne temeam pentru familiile noastre", îşi aminteşte şi Florin Ciripinschi. "Singura informare în acel moment venea din partea televizorului şi radioului. Eu mi-am dat seama că se întâmplă ceva de-abia în momentul în care am ajuns la Prefectură şi nu puteam găsi nici măcar portarul. Acest lucru se întâmpla în data de 21 decembrie", mai spune acesta. "Eu am ajuns atunci la Prefectură deoarece aveam o întâlnire cu cineva. Urma să scoatem o fiţuică şi aveam nevoie de tot felul de aprobări", îşi mai aminteşte revoluţionarul.
"Ce s-a vrut atunci şi ce a ieşit ulterior este mare păcat. Nu ştiu câţi dintre cei care au fost atunci în stradă ar mai ieşi pentru rezultatul acesta. Suntem priviţi ca impostori, ca cerşetori. Nu este corect!", ne-a spus Florin Ciripinschi. "S-a trecut la un mercantilism exacerbat. S-a produs o distanţare totală faţă de ceea ce era atunci", mai spune Ciripinschi.
„Din punctul meu de vedere, idealurile Revoluţiei au fost furate. Cei care au venit la putere după aceea, au venit la o masă întinsă şi au făcut ce au vrut. Din păcate, Galaţiul a fost considerat întotdeauna un oraş roşu, din cauza celor întâmplate după aceea”, a mai spus şi Valentin Alexa.
Revoluţia all-inclusive
Gălăţeanul care a prins Revoluţia în toată splendoarea este Cătălin Verholeac. A prins momentul aprinderii scânteii din faţa locuinţei pastorului Lazlo Tokes, a văzut moartea cu ochii, şi-a văzut cunoscuţii seceraţi lângă el în Bucureşti. „Ajunsesem la Timişoara pentru pomana de 40 de zile a unchiului meu. În data de 16 decembrie, la prânz am văzut mulţimea adunată în faţa locuinţei lui Lazlo Tokes, despre care se spunea că urmează să fie arestat. Atunci au început să vină studenţii şi muncitorii de la fabrica de bere care strigau "Jos Cizmarul". Trei TAB-uri au flancat atunci mulţimea, încercând să îi împingă pe oameni în Bega. O femeie a fost făcută terci chiar sub ochii mei”, povesteşte revoluţionarul. Omul se amărăşte atunci când vine vorba de cei care erau copii la Revoluţie şi au primit certificate. "Oamenii au ieşit cu copiii în braţe. Nimeni nu se aştepta ca cineva să ordone să se tragă. În acea noapte, la Catedală, preasfinţii au închis porţile bisericii, iar dimineaţa era baie de sânge pe trepte. Lumea uită că printre cei care au murit erau şi copii", îşi aminteşte omul.
În noaptea de 17 decembrie, Verholeac a fost rănit. "La un moment dat, am încercat să ridic un om rănit din stradă. Nu ţin minte decât că am primit un pat de puşcă în cap, după care am fost înjunghiat. Norocul meu a fost că aveam o haină ceva mai groasă, pentru că altfel m-ar fi omorât. Când mi-am mai revenit, m-am dus acasă la mătuşa mea. Probabil că dacă m-aş fi dus la spital, aş fi murit acolo", mai povesteşte omul. "Pe străzi erau Dacii negre, din care coborau inşi în haine de piele, care adunau morţii şi răniţii. Am avut noroc". Tratamentul şi l-a primit chiar în casa mătuşii sale. "Vărul meu, care era medic şi venise ca şi mine la respectiva pomană, a fost cel care m-a oblojit. Atunci, în casă, cu ce avea la îndemână, m-a cusut şi m-a ţinut în viaţă". A doua zi, Verholeac a vrut să plece spre Galaţi. "Nu exista tren direct la ora aceea, aşa că trebuia să plec prin Bucureşti. Am fost urcaţi cu forţa în tren şi în cele din urmă am ajuns în Capitală". Gălăţeanul urma să rămână în Bucureşti până pe 21 decembrie, zi în care ar fi trebuit să se întoarcă acasă. "M-am dus la gară, iar acolo tocmai ce sosiseră băieţii din detaşamentul Dunărea, pe care îi cunoşteam. M-am alăturat lor. Ulterior, împreună cu ei am ajuns în Piaţa Palatului Regal, unde am stat până pe data de 28 decembrie. În Bucureşti am văzut oameni murind pe lângă mine, am văzut Biblioteca Centrală Universitară arzând. Au fost momente incredibile", îşi mai aminteşte acesta. Deşi detaşamentul Dunărea era format iniţial din oamenii plecaţi de la Galaţ6i, ulterior li s-au alăturat şi bucureştenii. "Cred că la un moment dat erau peste 100 de persoane", povesteşte Verholeac.
Dezamăgire cruntă
La 23 de ani de la acele momente, Verholeac nu ştie dacă ar mai face aceleaşi lucruri. "Cine zice că revoluţia a fost lovitură de stat, minte. Ăştia care ne-au condus în toţi anii ăştia au dat lovitura de stat. Totul a pornit ca o mişcare socială. De-abia după aceea se poate spune că a fost lovitură de stat. Noi acum suntem priviţi ca nişte paria. Toată lumea spune că au existat multe certificate de revoluţionari. Nu este adevărat. La o populaţie de 23 de milioane, câţi eram atunci, numai 17.000 au primit certificate. Nu mi se pare mult. Nici măcar medicamentele ce teoretic ar fi trebuit să fie gratuite nu le mai primim. Nu ştiu unde este dreptatea", a mai spus omul.
"Nu vrem milă!"
Cei care au ieşit în stradă în acele zile ale lui decembrie 1989 spun că nu au nevoie de mila semenilor. Însă trăiesc cu regretul că, după atâţia ani, sunt arătaţi cu degetul. "Francezii dau şi acum indemnizaţii urmaşilor celor care au luptat în Revoluţie, spaniolii fac la fel. Numai nouă ni se refuză drepturile garantate de altfel prin Constituţie. Nu este normal aşa ceva. Cei de acum vor să facă genocid cu noi", spune Cătălin Verholeac. "De 15 ani eu sunt în imposibilitate de muncă. Am ajuns să trăiesc din mila părinţilor şi a prietenilor. M-am luptat pentru toţi, am bătut drumurile Bucureştiului, iar acum sunt blocat în casă şi nu mai pot face nimic. Bazându-ne pe acele indemnizaţii, cu toţii am făcut împrumuturi, care cu greu le mai putem onora", a spus şi Valentin Alexa. "Din păcate, toţi cei care au luptat pentru idealurile Revoluţiei Române au avut caractere puternice. Din acest motiv nu am reuşit să ne unim sub aceiaşi umbrelă. Poate că, dacă am fi format atunci când trebuia Partidul Revoluţionarilor, altfel ar fi stat lucrurile în ţara asta", a mai explicat acesta.
