Disperarea i-a făcut să străbată, într-o vară, jumătate de lume * Vin din zone măcinate de războaie şi asasinate * Cum au călătorit, numai ei ştiu * Nu-şi pot susţine cu acte poveştile, dar vor să trăiască în Galaţi, măcar o vreme
Adevărate sau nu, poveştile pe care la spun despre propriile vieţi imigranţii ajunşi la Galaţi din toate colţurile lumii sunt fascinante! Indiferent că au luat calea României din Pakistan, Afganistan, India sau Africa, tinerii care au străbătut jumătate de lume până la noi aduc cu ei fărâme din culturi cu care ne întâlnim arareori. Din păcate, nu toţi avem răbdarea să îi privim pe imigranţi (sau pe emigranţi, din punctul de vedere al statelor din care au plecat) cu respectul pe care îl datorăm fiecărui om, dar mai ales fiecărui oaspete. Dacă le-am asculta poveştile oamenilor cazaţi la Centrul Regional de Cazare si Proceduri pentru Solicitantii de Azil, poate vom fi mai bogaţi. N-or fi ele adevărate în întregime, dar un sâmbure de adevăr tot conţin, probabil. Ca să ne ajute să deschidem mai bine ochii şi să-i vedem pe cei de lângă noi aşa cum sunt ei, de fapt.
Simona Haidu, bibliotecar la «V.A. Urechia», a demarat o campanie de conştientizare a gălăţenilor. Totul a început cu un proiect prezentat în cadrul Şcolii de Vară a Tinerilor Bibliotecari şi urmează să devină o campanie.
Cum îi vedem pe fugarii prin lume
Simona Haidu şi-a întocmit proiectul după ce a constat că mulţi dintre abonaţii bibliotecii se plângeau de prezenţa unui număr mare de imigranţi, care le îngrădesc accesul la serviciile instituţiei. «Noi ne întâlnim cu imigranţii în fiecare zi, atunci când vin la bibliotecă, unde au acces gratuit la internet vreme de o oră. Mulţi dintre abonaţii bibliotecii nu au răbdare atunci când îi văd şi se plâng de faptul că nu mai au loc de imigranţi. Am găsit aceste sesizări, în numeroase rânduri, inclusiv în chestionarele prin care abonaţii fac propuneri pentru îmbunătăţirea serviciilor bibliotecii. Şi am considerat că avem nevoie de o astfel de campanie, cu mesaje antidiscriminare şi cu materiale video în care imigranţii să vorbească despre vieţile lor. Sunt oameni, ca şi noi, şi au nevoie de sprijin şi înţelegere», ne-a declarat Simona Haidu.
Noi am ascultat deja câteva dintre poveştile imigranţilor. Cu toţii au ajuns în ţară fără acte din ţara natală şi nu îşi pot confirma, oficial, spusele. Unii au, însă, câteva idei cum ar putea dovedi cine sunt. Toţi speră însă să primească azil şi să îşi construiască aici o nouă viaţă. Probabil că unii şi-ar dori să plece şi spre ţări europene mai civilizate, chiar dacă nu o recunosc.
Din fieful al Quaida la Timişoara
Illyas Muhammad are 30 de ani, e născut în Paksitan şi spune că a lăsat acasă o familie frumoasă: ambii părinţii şi un nepot. A plecat din Pakistan în iulie şi a ajuns în România abia în toamnă. Acasă, absolvise 10 clase (fără să mai meargă apoi la colegiu şi facultate) în Islamabad. A plecat spre Europa împreună cu fratele său, Ahmad Manzoor. Acum sunt amândoi în Galaţi şi aşteaptă să primească azil. «A trebuit să ne părăsim ţara. La noi, al Quaida este foarte puternică şi întreaga noastră familie era în pericol, dacă am fi rămas. Fratele meu a fost primul care a mers în Afganistan şi a început să lucreze cu trupele NATO. Eu ştiam engleză şi am început şi eu să lucrez cu ei, ca translator. Cei mai buni sunt americanii, dar şi cu românii ne înţelegeam bine. La Frontex, cred că toţi erau români. Ne-am creat şi o afacere. Afganistanul nu mai are industrie uşoară, aşa că puteam vinde haine şi alte bunuri pe care le aduceam cu noi din Pakistan. Până când ni s-a spus direct că dacă nu plecăm, vom muri şi noi şi familiile noastre», spune Illyas Muhammad.
Fraţii spun că au plecat din Pakistan prin Afganistan şi au trecut apoi frontiera în Iran. De acolo, prin Turcia, au ajuns în Bulgaria, apoi în Serbia şi în România, prin Timişoara. «Am mers cu maşina, atunci când am avut cum. Uneori am plătit şi biletele pentru călătorie. Dar au fost şi bucăţi de drum pe care le-am făcut pe jos. În Serbia am avut ceva probleme, oamenii sunt mai răi, dar ştiam că suntem fugari şi că putem să mai fim şi agresaţi», a declarat Ahmad Manzoor.
Cei doi mai spun că afacerile le-au mers bine în Afganistan, dar că n-au luat prea mulţi bani la ei din cauză că ar fi fost periculos. Actele de identitate susţin că şi le-au aruncat în Turcia, pentru că autorităţile i-ar fi trimis înapoi în Pakistan, dacă i-ar fi prins. Ştiu că e ilegal să treacă graniţa unui stat cu călăuză, dar spun că o cale mai bună n-au găsit. Mai spun că au fost amprentaţi şi de forţele NATO în Afganistan şi de autorităţile din Timişoara, iar dacă statul român ar compara cele două seturi de amprente, le-ar putea confirma identitatea şi fără buletine.
«Nu cerem nimic de la statul român, în afara formelor legale. Am studiat piaţa aici şi ştiu că aş putea importa marfă din Pakistan, pe care să o vând aici. Totul legal. Dacă nu aici, într-un stat din apropiere, pentru că statele din sud-estul Europei sunt pieţe bune. Şi eu şi fratele meu ne putem descurca singuri, dacă avem şansa», conchide Illyas Muhammad.
Adio, India!
Singh are 27 de ani şi spune că este fiul unui om politic important din India, care a fost asasinat în cursul anului trecut. S-a simţit şi el vizat de asasini, aşa că a luat avionul şi a ajuns în Rusia. Apoi, în Republica Moldova, unde a cerut azil, dar nu l-a obţinut. Spune că îşi putea prelungi viza pe câte trei săptămâni, dar contra a 400 sau 500 de euro. Aşa că a venit în România, unde vrea să muncească. Declară că a absolvit o facultate de management şi că acasă era bun la tranzacţii imobiliare.
«Mai vorbesc pe internet cu un prieten, care o mai cheamă uneori şi pe mama la calculator. Ea nu poate veni după mine, pentru că are probleme cu inima şi nu poate călători. Nu cred că o să o mai văd faţă în faţă. În India nu mă mai pot întoarce. Vreau să trăiesc în siguranţă, să muncesc aici şi sunt convins că aş putea face ceva bun. Dar nu am voie să muncesc timp de un an de la intrarea în ţară, ca imigrant. Sper că îmi vor ieşi şi actele de la statul român în curând», spune Singh.
Prinţul african din Ghana
Apitoway este porecla africanului care a ajuns la Galaţi din statul african Ghana. Spune că se trage dintr-o familie tribală regală şi că toţi ai săi au fost ucişi într-un război pentru putere, de un trib care se află acum la conducerea regiunii. «Tatăl meu a fost ucis şi eu am fost martor, aşa că şi eu urma să mor, dacă aş fi rămas acolo. Am văzut multă moarte! Nu mai am familie acasă. Au murit cu toţii şi nu mă voi mai putea întoarce acolo niciodată. Ştiu asta. Pământurile din Bawku erau ale tribului din care fac eu parte. Am semnul lor pe faţă. Dar între 2001 şi 2007 a fost un mare conflict în ţară. Care m-a ajutat să ajung şi la Akkra şi în Burkina Faso. După ce am reuşit să obţin un paşaport, am luat un avion până la Istanbul, iar de acolo am venit la Chişinău, unde mi-am pierdut toţi banii şi actele. Am aflat apoi că şi unchiul meu a fost ucis într-un accident. Ştiu că nu am o minte foarte bună şi n-am putut să învăţ prea mult la şcoală. Îmi place să joc fotbal şi este un medic gălăţean care mă mai ia să jucăm, când are timp. Ştiu să şi muncesc, mă pricep la zugrăvit şi nici nu vreau să mai stau degeaba, pentru că nu îmi face bine”, povesteşte Apitoway.
Cu toţii aşteaptă să fie acceptaţi ca imigranţi. Niciunul nu are însă dovezi pentru spusele lui. Iar procedurile durează la nesfârşit…
