În zonă s-au aglomerat toate stilurile, din toate timpurile Galaţiului
Ghiocei, bobocei, zambile parfurmate! Ghiocei, bobocei, zambile parfumate. Sunt cuvintele stresante ale vânzătorului ambulant de primăvară precoce, care răzbat cu uşurinţă în Piaţa Centrală prin aerul rece, de ianuarie, impregnat de un miros de peşte proaspăt, de mici la grătar şi cimbru uscat.
Ceea ce te şochează la toată această zonă este diversitatea. Asta ca să alegem un cuvânt cât de cât neofensator la adresa autorităţilor. Nici dacă cineva s-ar fi străduit din răsputeri nu ar fi reuşit să creeze un aşa amalgam de stiluri, de culori, de modele, de forme, de orice. Piaţa Centrală şi zonele adiacente acestui perimetru par rupte dintr-o expoziţie în care s-au vărsat, de-a lungul timpului, picturi de Michelangelo, Goya, Dali, Tiziano, Rembrandt, Van Gogh. Fiecare cu stilul lui, fiecare cu sensul lui, fiecare cu nuanţele lui, însă imposibil de adus în interiorul aceleiaşi expoziţii. Pur şi simplu nu se poate. În Piaţa Centrală se poate. Service GSM lângă import mobilă second hand Germania, termopane, detergenţi vrac, articole nunţi, articole copii (să spunem că la ultimele două ar putea să existe o înlănţuire), bar cu cafea la nisip şi narghilea, cârciumă cu mititei, mai departe o cizmărie... Ici o măcelărie, colo o altă măcelărie, vreo trei pescării, magazine cu de toate, castroane, veselă, plastic, butoaie, reparaţii casetofoane, magazine pentru pescari, magazine pentru instalatori, magazine pentru zidari, magazine pentru cultivatori. Nici dacă am folosi tot acest spaţiu nu ar fi de ajuns ca să înşiruim toate tipurile de magazine şi dughene care se întâlnesc în Piaţa Centrală. Nu să înşiruim toate magazine, ci doar tipurile de magazine.
Oamenii vin, se uită şi pleacă
De la primele ore ale dimineţii, piaţa se umple parcă din interior. Cei mai mulţi clienţi ai tarabagiilor coboară din tramvaiele şi autobuzele care întorc în rondoul din faţa halelor. Mai degrabă bătrâni, cu sacoşe în mâini sau, după modă, cu sacoşe pe rotile, un fel de cărucioare de cumpărături, oamenii coboară din autobuz şi se fac repede nevăzuţi printre tarabe. În ianuarie, piaţa nu durează prea mult. Dacă eşti atent şi ai memoria figurilor, poţi vedea aceleaşi chipuri la jumătate de oră, cel mult o oră urcându-se înapoi în autobuzul care i-a adus. Mă rog, în alt autobuz de pe aceeaşi linie. Iar sacoşele nu sunt niciodată pline. Câte un kilogram, două de legume, fructe, carne sau ce-o mai fi trebuind pe acasă. Nu poţi să nu te gândeşti la fapt ul că supermarketul a cam lăsat pieţe goale. Cei cu dare de mână, care pot ieşi cu sacoşe doldora, s-au mutat la supermarket. Au maşină şi e mult mai comod. În zonă oricum e o durere mare cu parcarea.
Vânzători activi, vânzători pasivi
E zumzet mare, mai ales în hale, acolo unde acoperişul parcă ţine la adăpost negocierea pe 50 de bani. În hala de la etaj, cea mare, cu legume, fructe etc, vânzătorii stau nepăsători şi aşteaptă clienţii să îi tragă de mânecă. Cei mai mulţi au în mână câte o cafea de la automat, iar unii stau cu ţigara aprinsă aproape de uşi. Dacă treci printre tarabe nu te opreşte niciun vânzător să îţi ofere din ce are el mai bun. Şi poate că nu aş observat asta dacă nu aş fi intrat şi alături, la hala de brânzeturi. Aproape că sar pe tine vânzătorii. Toţi te îmbie cu bunătăţile lor, toţi îţi dau să guşti, toţi te întreabă ce vrei să cumperi, toţi îşi laudă marfa. Aproape că te simţi vinovat dacă nu cumperi nimic. În sala mică, mult mai mică decât hala de legume, sunt 15 vânzători care îşi dispută patru clienţi. Dincolo, în hala mare, sunt 50 de vânzători, cărora nici nu le pasă de cei 20, 30 de clienţi.
Case cu ţiglă, case cu turnuleţe
Casele din jur sunt, la fel, opera unei dezordini arhitectornice care cu greu poate fi pusă în cuvinte. Asta în ciuda faptului că acest cartier de case este unul dintre cele mai bine sistematizate. Înspre Coşbuc, străzile sunt toate paralele sau perpendiculare una faţă de celalaltă, astfel că locurile de casă sunt bine structurate. Dar clădirile propriu-zise... un adevărat amestec de stiluri şi non-stiluri. Case vechi şi case noi contrastează, case recondiţionate şi case dărăpănate, case colorate şi case gri, case cu fără acoperiş şi case cu minarete, case din cărămidă şi case din chirpici, case cu uşă în stradă şi case ascunse în spatele gardurilor, pe străzile Tecuci, Movilei, Română, Morilor, Cernat sau Muzicii fiecare şi-a făcut casa exact cum l-a tăiat capul. Din loc în loc mai găseşti câte o clădire peste care timpul nu a trecut indiferent şi în faţa căreia te opreşti să te întrebi ce negustor a ridicat-o şi câte generaţii au crescut în spatele zidurilor. Una dintre ele e pe strada Tecuci, pe dreapta, la o sută de metri după depozitul de lemne. Clădirea e la o intersecţie, pe colţ, şi chiar deasupra intrării scrie anul în care a fost construită: 1910. Câteva basoreliefuri care însă s-au mai păstrat povestesc despre munca investită în ziduri. Nu pare locuită, dar nici abandnată nu e pentru că nu au dispărut prea multe cărămizi din ea. Mai la vale e „sora” ei din secolul acesta. Cu un exterior de-ţi fură ochii, în spatele unui gard protector care, din păcate, nu obturează mare lucru, casa mov e semnul că omenirea a avansat în ultima sută de ani şi ceva. De la basoreliefuri la turnuleţe de tablă. De la cărămidă la BCA, de la ferestre din lemn la termopane, de la sobe la centrale termice pe gaz sau pe lemne, de la acoperişuri cu ţiglă la tablă zincată. De la frumos la mişto.
Iar în mijlocul acestei aglomerări de stiluri tronează ca simbol al celelbrării diversităţii steagul Uniunii Europene. E chiar pe clădirea de la halele noi. De acolo veghează cu uşurinţă câte dintre autobuzele care întorc în rondou sunt vechi şi câte sunt ambalate cu „noul galaţi”. O lume a contrastelor dure. Sau poate că ăsta este stilul nostru. Să nu avem niciun stil, să fie totul haotic, să fie totul adunat şi aruncat cu lopata pe jos şi pe sus.
