Ar putea cineva crede că familia Cătălinei Crăciun, mama vedetei noastre cu voce de aur - Maria Cristina Crăciun (13 ani), este compusă din patru copii? Pe lângă soţul său - Ştefan Crăciun, Cătălina mai are alţi trei copii: pe Cristina (de 14 ani) şi Alexandra Colesnicenco, fiica cea mare, acum în vârstă de 27 de ani. În familia aceasta - ce pare alcătuită doar din femei - este şi un băiat, Mihai Colesnicenco, în vârstă de 26 de ani. Doar cei apropiaţi ştiu că atunci când nu este în vreun turneu cu Maria, Cătălina se împarte între Galaţi, comuna Independenţa (judeţul Galaţi), unde familia are casa de... vară şi Ancona-Italia, locul unde trăieşte, studiază şi iubeşte Alexandra, fiica cea mare, abia ieşită de pe băncile Facultăţii de Medicină din marea metropolă italiană. Mulţi sunt surprinşi când aud că Maria Crăciun are şi o soră mai mare. „Alexandra este dorul meu nestins. De şapte ani este la Ancona şi studiază Medicina”, adaugă interlocutoarea noastră.
Dor nestins
Într-un fel anume, asemenea multor familii de români risipite prin toate colţurile lumii, familia Cătălinei Crăciun - în ultimii şapte ani - trăieşte pe două hărţi, una a României, cealaltă a Italiei. „Am fost foarte fericită şi emoţionată, săptămâna trecută, când am participat la Ancona, la festivitatea de înmânare a diplomelor, alături de Alexandra, fiica mea cea mare. Cu toţii ne bucurăm pentru ea, pentru că în sfârşit, după ani de studii, de încercări - fiindcă au existat şi astfel de momente - Alexandra şi-a împlinit visul mult dorit, acela de a deveni medic - stagiar, deocamdată”, povesteşte emoţionată Cătălina.
Alexandra Colesnicenco a studiat şi a absolvit - în acestă toamnă - „Universita Politehnica della Marche” din Ancona. Deunăzi, în prezenţa dascălilor, a colegilor ei şi a părinţilor, între care s-a aflat şi Cătălina, gălăţeanca a primit, cu lauri, diploma „Di Dottore magistrale in Medicina e Chirurgia”. Una dintre menţiunile de pe diplomă este aceea că Alexandra Colesnicenco este născută la Galaţi. Un motiv de mândrie şi pentru noi, gălăţenii, pentru că o tânără din Galaţi ne face cinste peste mări şi tări. Mai mult, acolo şi-a împlinit visul de a se forma şi a şti să se pună în slujba vieţii...
Cât despre dorurile de Acasă, ce trebuie ţinute sub control, numai cine nu ştie nu poate rosti... „Nu e simplu să porţi dorul unui copil, indiferent la ce vârstă pleacă de acasă... Fireşte că au fost gânduri, întrebări, incertitudini, dorinţe reprimate... Dar ne-am obişnuit cu ideea că Italia i-a oferit Alexandrei şansa să-şi împlinească visul, acela de a deveni medic în Terapie intensivă şi Chirurgie”, mărturiseşte Cătălina.
Curaj şi flexibilitate
De cealaltă parte a trăirii pe această „hartă” sentimentală, am întrebat cum este să fii tânăr român european? „Este greu de rezumat tot ce a însemnat această experienţă pentru mine. În primul rând, a fost mai mult decât o experienţă de formare profesională, a fost o ocazie incredibilă de creştere personală, un moment în care m-am confruntat cu temeri şi incertitudini şi, înfruntându-le, mi-am clădit încrederea în mine. Curaj, multă flexibilitate, capacitatea de adaptare sunt imperative pe care trebuie să ţi le asumi, atunci când încerci să-ţi croieşti drumul într-o ţară străină, departe de cei dragi, de familie. Nu e uşor să fii singur într-o realitate necunoscută, mai ales la început. Consider însă că experienţa depărtării de casa părintească rămâne indispensabilă oricărei persoane. Trebuie să pleci ca să poţi cunoaşte ce se află dincolo de realitatea care te înconjoară, ca să-ţi lărgeşti orizontul, să te pui la încercare şi să afli care este rostul şi menirea ta în această lume”, spune Alexandra.
"Depărtarea te învaţă să preţuieşti vocea mamei"
Încă de pe vremea când era elevă la Galaţi, Alexandra Colesnicenco trăia cu dorinţa de a se pune în slujba celuilalt. Multele ore de practică din facultate, parcurse la Spitalul Universitar din Ancona, i-au definit alegerea pentru Terapie intensivă. Locul unde viaţa dă mâna cu moartea. Nu ai zice că tânăta sensibililă, frumoasă şi smerită are puterea de a ţine piept situaţiilor aflate la extreme. Cum este să trăieşti şi să te formezi în sprijinul vieţii?
„În toţi aceşti ani, am învăţat ca noi, medicii, suntem printre cei cărora le-a fost dată o sarcină umilă, dar obligatorie, cea de a alina durerea care face parte din viaţă. Scopul final al slujirii unui medic nu este neapărat prevenirea morţii, ci mai ales îmbunătăţirea calitaţii vieţii pacienţilor noştri. M-am apropiat de munca unor profesori pasionaţi şi preocupaţi de cercetare, am cunoscut tehnologii noi, idei interesante, plus munca migăloasă şi răbdarea din spatele studiilor experimentale. Aşa m-am decis să aleg unitatea de Terapie intensivă, locul unde echilibrul dintre viaţă şi moarte este extrem de fragil”, spune Alexandra.
Nu am rezistat tentaţiei şi am întrebat-o pe gălăţeanca noastră ce conotaţii are cuvântul Acasă? „Pentru mine, Acasă este o stare. Acasă face parte din procesul de adaptare la noua şi europeana realitate extrem de comună astăzi printre emigranţi. Când eşti departe de familie înveţi să pretuieşti lucrurile simple, iar vocea mamei la telefon sau o conversatie pe skype devin, cel puţin pentru mine, un colţ de rai, un petic de cer care îmi poartă dorurile de Acasă din Italia şi până Acasă la Galaţi... E clar că alegerea mea nu a presupus numai un sacrificiu personal, însă dragostea nesfârşită a mamei, rugăciunea ei pentru mine şi pentru noi toţi, m-a ajutat enorm în toţi aceşti ani, ani lungi şi grei şi uşori. În general, consider că visul meu nu putea prinde contur dacă oamenii minunaţi, cu care m-am întâlnit peste mări şi ţări, nu ar fi avut încredere în mine, în momente cheie ale acestui parcurs şi ale acestui crâmpei din devenirea mea”, mărturiseşte Alexandra.
