Medicul Chiril Baraneţchi aştepta trenul pe peronului Gării de Nord din Bucureşti atunci când inima a încetat să-i mai bată. Era seara zilei de 20 martie 1999, o zi care aparent nu se deosebea cu nimic de cele care o precedaseră. Totuşi, momentul marca sfârşitul unei vieţi care începuse cu mai bine de 85 de ani în urmă. O viaţă ca o poveste, pe parcursul căreia mii de pacienţi, majoritatea gălăţeni, au fost salvaţi de la suferinţe şi chiar de la moarte.
S-a născut în Basarabia de Nord, în satul Duruitoarea Nouă, pe 5 februarie 1914. Era cel mai mic dintr-un rând de nouă copii ai unei familii de ţărani. „Dintre fraţi, eu am fost singurul care am avut posibilitatea să învăţ şi să devin intelectual (medic). Eu cred că viitorul unei persoane, pe lângă condiţiile socio-economice, aptitudini, muncă şi ambiţie, este influenţat de destin, întâmplare şi noroc. Mă gândesc câte talente, poate chiar genii, s-au pierdut pentru că nu au avut posibilităţi şi nici pe cineva care să-i ajute”, scria dr. Baraneţchi în cartea sa de memorii.
Pentru că fusese premiant în şcoala primară, la îndrumarea preotului şi a învăţătorului din sat, părinţii l-au trimis la Chişinău, unde a fost admis şi a urmat cursurile Liceului „Alexandru Donici”. Aici cunoaşte atât greutăţile şi neajunsurile, cât şi frumuseţile vieţii de internat. „Examenul de admitere la liceu consta în două probe scrise, la limba română şi matematică, şi una orală. Am primit indicaţii de la preotul din sat ca să stau în aşa fel în bancă ca feciorul lui să poată copia de la mine şi încă doi feciori de preoţi ce vor sta cu o bancă în spatele băncii mele. Eu eram cel mai mic dintre candidaţi, slab şi pistruiat. La oral eram îmbrăcat într-un costum gri cu tunică şi pantaloni boţiţi, cu şireturile de la indispensabili atârnate şi ciorapii lăsaţi peste sandalele roase. La oral mi s-a dat să rezolv pe tablă un exerciţiu de matematică, o întrebare de istorie şi o întrebare la geografie. Cei trei domni care mă examinau stăteau pe o bancă aşezată pe un postament şi aveau în faţă un catalog. Examenul era public, asistau în sală părinţii şi rudele candidaţilor. Pe mine nu m-a însoţit nimeni din familie. Din întâmplare, din mulţi candidaţi, feciori de generali, medici, profesori, ingineri, preoţi etc., eu am reuşit primul cu nota generală zece”, mai spune în Memorii.
Minciuna salvatoare
După absolvirea liceului, pentru că nu-i plăcea "să tocească şi să memoreze", preferând, în schimb, "raţionamentul şi deducţia logică", tânărul Baraneţchi s-a gândit că va pleca la Timişoara, acolo unde se afla în perioada interbelică cea mai apreciată şcoală politehnică din Regat. Paşii l-au dus însă mult mai aproape de ţinuturile natale, în pitorescul şi efervescentul Iaşi interbelic. În „capitala” Moldovei a dat admiterea la Medicină, unde a intrat printre primii. La Medicină a dat şi băiatul preotului din sat, fără succes însă. Invidios pe colegul său Baraneţchi, băiatului clericului l-a păcălit că anul universitar începe pe 10 noiembrie. „Am plecat mai devreme, pe 1 noiembrie, ca să-mi găsesc gazdă şi să-mi procur din timp tot ce va trebui pentru facultate. Ajuns în Iaşi, m-am dus imediat la facultate, unde mă aştepta o mare surpriză. La avizier era anunţat că la 15 octombrie încep cursurile şi cine nu se prezintă, în locul său vor fi admişi cei respinşi în ordinea mediilor. Când am văzut asta mi s-au spulberat toate iluziile şi am început să plâng. Nu eram singurul în situaţia asta, un alt băiat plângând şi el lângă mine. Atunci s-a apropiat portarul facultăţii, domnul Costică. A spus că aranjează mâine cu domnul secretar Alexandru, dar ne va costa 500 de lei, iar lui cât vrem noi. A doua zi secretarul ne-a spus că el nu mai poate face nimic şi că singurul care ne poate ajuta este decanul. După ce ne-a ascultat, decanul Tănăsescu ne-a spus să fugim, să plecăm, că nu are nevoie de aşa studenţi care încep facultatea cu întârziere. Am ieşit şi la uşă ne aştepta secretarul căruia i-am spus că decanul ne-a aprobat. Am mers după el şi ne-a bătut la maşină patru adrese către patru catedre din anul I, după care a mers cu ele către cabinetul decanului să semneze. Acum mă gândeam că o să iasă, o să ne facă şi escroci, când colo, lângă uşa cabinetului decanului era un birou la care stătea o doamnă frumoasă şi care a semnat adresele. Ne-a înmânat adresele, noi am dat câte 500 de lei, iar la uşă afară ne aştepta domnul Costică, căruia i-am dat câte 100 de lei. Colegul m-a întrebat cum de mi-a venit ideea să spun minciuna. Nici eu nu ştiu cum”, povesteşte autorul în cartea autobiografică.
Medic pe frontul de est
Pe lângă lipsurile îndurate în timpul studenţiei, din perioada acelor ani rămâne şi amintirea nedreptăţilor comise în numele antisemismului de către membrii Mişcării Legionare. În perioada 1939 – 1945 îl găsim pe doctorul Braneţchi intern, iar mai apoi medic în Serviciul Sanitar Militar şi medic de regiment, pe perioada războiului, timp de patru ani. Din 1946 devine prin concurs medic secundar de chirurgie generală, concurs susţinnut cu profesorii Vl. Buturenau şi Gh. Chipail. Exact şase luni mai târziu vine la Galaţi ca secundar de chirurgie în Secţia Chirurgie a Spitalului „Elisabeta Doamna”. Devine medic primar de chirurgie generală cu post la acelaşi spital, în urma cursurilor de perfecţionare din 1948.
Începuturile chirurgiei toracice la Galaţi
În perioada 7 ianuarie – 30 iunie 1949 se află la Sanatoriul Zerlendi din Bucureşti, unde se perfecţionează în chirurgie toraco – pulmonară. Pe 1 iulie 1949 vine la Spitalul „Sf. Spiridon” din Galaţi (actualul spital de Pneumoftiziologie – n.r.) ca medic primar de chirurgie generală şi toracică. „Înfiinţează aici secţia de Chirurgie toracică unde, pe 16 iulie, s-a efectuat prima intervenţie chirurgicală pulmonară pentru chist hidatic. A condus această secţie, apoi şi Spitalul Municipal TBC până în mai 1984, când a fost pensionat la vârsta de 70 de ani. A mai lucrat ca medic până în 1990, atunci când a considerat, la 76 de ani, că este momentul să predea bisturiul celor ce le era hărăzit să-l continue în această „Şcoală” gălăţeană de Chirurgie toracică. Fiind un pionier al acestei specialităţi pe meleagurile gălăţene, dr. Baraneţchi a avut şi meritul de a introduce tehnici şi procedee chirurgicale proprii. A contribuit, de asemenea, la adăugarea de noi date în chirurgia toraco - pulmonară”, explică dr. Alexandru Vasile Iurea, medic primar Chirurgie toracică.
Un bun administrator
A devenit doctor în Ştiinţe medicale în decembrie 1967. Pe perioada celor trei decenii şi jumătate, cât a fost director al Spitalului TBC, dr. Chiril Baraneţchi a reuşit să construiască un nou pavilion principal ( terminat în anul 1957 - n.r.) al spitalului. De la 60 de paturi, câte avea la mijlocul secolului trecut, unitatea a evoluat în 1980 la 370 de paturi. „Timp de 45 de ani a fost secretar, vicepreşedinte şi mai apoi preşedinte al Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale (USSM), filiala Galaţi. Ca preşedinte al Colegiului Medicilor şi Farmaciştilor, filiala Galaţi, a dat dovadă de cinste şi demnitate, respectând întru totul jurământul lui Hypocrat”, concluzionează dr. Iurea.
