Când intru-n sufletul vioarei/ nu ştiu să tac, nu pot să tac...
lunec şi-aştept nu-mă-uita(rea),/ poate ne trece peste prag,
şi poate stă cu noi, o seară,/ preţ de-un tangou şi de un vals,
şi poate-mi spune, la plecare,/ că nu sunt eu arcuşul fals,
şi poate-i spun şi eu că-n toată/ slava rotundului de lut
pe/trecerea mi-a dat acordul/ mereu al altui început!
Când intru-n sufletul vioarei?/ deloc? mereu? arar? ades?...
oare-mi trimite (ne/răbdarea)/ nu-mă-uita(re) la cules
dacă a Cincea Simfonie/ (nu)-şi cere dreptul său etern
la stăpânire peste clipe/ când mor şi cad şi se aştern
în tot înaltul şi adâncul/ cestui neant erato/fag,
cum frunze din salcâmul care/ mi-a dat vioara să nu tac?
Când intru-n sufletul vioarei/ nu ştiu să pot, nu pot să ştiu
cum să citesc printre arpegii/ dacă-i devreme ori târziu,
cum să rămân...(printre sincope/ şi printre glasnice haihui,
cel care-a fost al tuturora,/ însă a fost şi-al nimănui)...
fără să-i calc pe chei, pe note,/ pe cvarte, cvinte şi octave...
Singur...(în sufletul vioarei).../ Beethoven dă autografe!
