Dumitru Culcea, acum în vârstă de 70 de ani, este un fost poliţist, care, timp de trei decenii, s-a dedicat zi de zi criminalisticii şi a fost considerat unul dintre cei mai buni profesionişti din domeniu. Cu o memorie fantastică, ne-a povestit în detaliu cazurile care l-au marcat şi ne-a răspuns sincer la toate întrebările.
- Ce v-a atras la meseria de criminalist? Vă doreaţi să fiţi criminalist când eraţi adolescent?
- Mi-am dorit să fiu inginer chimist, mi-au plăcut fizica şi chimia. La sfârşitul liceului am fost unul dintre elevii care au ieşit în evidenţă, pentru că la bacalaureat am avut singurele medii de 10, atât la română, cât şi la matematică. Am vrut să fac Facultatea de Chimie, dar părinţii nu au fost de acord. Eram deja şapte copii, iar tatăl meu mi-a spus că nu are cum să mă întreţină. Într-o zi, am fost chemat la Comisariat, să plec în armată şi m-am trezit că un ofiţer de la Bucureşti mi-a spus că are nevoie de un candidat la Şcoala de Miliţie, mai ales că eu eram fiu de miliţian. La început nu am vrut, dar până la urmă m-am dus. La meseria de criminalist, m-a atras faptul că poţi să-l identific pe omul care a comis infracţiunea, să aflu cine este acela. În primii 20 de ani, doream să ştiu cine e autorul, după aceea am vrut să ştiu de ce a comis infracţiunea.
- Mai ştiţi câte cazuri v-au trecut prin mână? Aţi avut vreun caz nerezolvat?
- În cei 30 de ani de muncă, la infracţiunile de omor la care eu am participat la cercetare, niciun caz nu a rămas cu autori neidentificaţi. Până la cazul cu numărul 1.200 mi-am notat, într-un caiet, detaliile fiecărui dosar: ce am găsit la faţa locului, cu cine am fost pe teren, cine a comis infracţiunea. După aceea, nu am mai notat, dar au mai fost zeci de cazuri.
- Care este cea mai macabră imagine pe care aţi văzut-o la locul crimei?
- Cazul care m-a marcat definitiv este cazul „Gladiola” sau „Două babe”, de prin 1980. Am văzut mulţi oameni morţi, dar acest caz m-a făcut să mă gândesc dacă să mai continui această meserie. Când am ajuns, pe strada Gladiolelor, în curte, totul era pătat de sânge: gardul, aleea, florile. În cameră era un pat şi un cadavru în poziţie ginecologică, era baba Aneta, care avea în jur de 80 de ani, cu urme de muşcături pe buze, iar chiar lângă geam am văzut un alt cadavru, fiica, Elisabeta, de vreo 60 de ani, cu furoul dat peste cap, cu un picior pe pat, iar pe faţă avea maţul gros. Lângă ea era un topor plin de sânge, iar în abdomenul femeii am găsit un săpun. După aproape un an de cercetare, am găsit autorul: un tânăr de 25 de ani, fiul prietenei femeii mai tinere. A fost condamnat la detenţie pe viaţă. Nu voi uita niciodată acele imagini.
- Aţi avut vreun moment în care aţi vrut să renunţaţi la meseria de criminalist?
- Da, au fost două momente. Prima dată, la Botoşani, prin 1969, când aveam amândoi copiii mici. Am fost la un caz de pruncucidere. Ţin minte că era iarnă şi, pe câmpul plin de zăpadă, era un nou născut fără cap, iar câinele nostru a găsit capul copilului. Ce m-a impresionat? Autopsia copilului a fost făcută într-o balie galbenă, ca aceea pe care o aveam eu acasă şi în care le făceam baie micuţilor mei. Mi s-a întors totul pe dos, am zis că renunţ… mai devreme sau mai târziu. Iar cazul „Gladiolelor” a fost cel care m-a determinat să renunţ. În plus, am început să am problemele de vedere la ochiul drept.
- Există crima perfectă?
- Nu există crimă perfectă, există doar poliţişti incompetenţi!
- Timp de opt ani, între 1990 şi 1998, aţi fost şeful Poliţiei din Galaţi. Cum a fost perioada aceea?
- Am instituit, din 1990, un alt sistem de muncă, două metode de lucru. Prima metodă: pentru infracţiunile care au ca victime femei, mai ales în cazul violurilor, ancheta trebuie făcută de o femeie, pentru că altfel scapă multe detalii. A doua metodă: am făcut aprecierea fiecărui poliţist după indicatorul profesional, adică după numărul infractorilor prinşi. Pe atunci, erau mulţi poliţişti care nu prinseseră niciun infractor. Cum se putea aşa ceva? Pentru chestia asta, mi-am făcut mulţi duşmani, ba chiar au fost unii care au vrut să mă omoare. Tot eu am înfiinţat cele cinci secţii de poliţie în oraş. În urma unui joc politic, în 1999 am fost numit locţiitorul şefului Inspectoratului de Poliţie şi am ieşit la pensie la 55 de ani.
- Cum a fost viaţa trăită printre criminali şi scene sângeroase? Aţi făcut sacrificii în viaţa personală?
- Când m-am căsătorit, soţia mea mi-a zis că se mărită cu mine dacă renunţ la meseria asta. Şi i-am promis că da. Dar nu am putut, i-am spus: "Nu pot, e ca şi cum mi-ai cere să renunţ la tine". Mulţi ani mi-a reproşat asta. Rămânea de multe ori singură, cu copiii mici, nu exista duminică sau sărbătoare de care să se bucure şi ea ca toţi ceilalţi, eu eram plecat mereu la muncă.
- Cum s-a îmbinat plăcerea de a scrie şi de a citi cu munca de criminalist?
- Mi-a plăcut să citesc încă de mic şi mi-am exersat talentul de a scrie de-a lungul carierei. Am publicat în 1999, la Bucureşti, o culegere de nuvele şi schiţe poliţiste „Cărarea urmelor de sânge”, care cuprinde cazuri reale la care am participat. Acum scriu „Însemnările şi amintirile mele”. În plus, mi-am redactat singur toate cursurile de criminalistică şi criminologie pe care le predau la facultate.
- Cum a fost trecerea de la rezolvarea crimelor pe teren la predatul la catedră?
- Am predat „Criminalistică şi Criminologie” încă din 2004, la Universitatea "Danubius", după care am ajuns la "Dunărea de Jos", la Facultatea de Drept. Meseria de profesor este cea mai mare satisfacţie a mea după ce am ieşit la pensie.
- Cum vedeţi noua generaţie care vrea să îmbrăţişeze meseria de criminalist?
- Noua generaţie este doritoare să cunoască cu adevărat criminalistica, dar programa criminalisticii este insuficientă, şi ca timp, şi ca tematică, încât să formeze un criminalist bun.
- De-a lungul carierei, aţi observat vreo schimbare în ceea ce priveşte numărul infracţiunilor şi modul de prindere a infractorilor?
- După 1989, numărul infracţiunilor a crescut simţitor, pentru că atunci erau fapte care nu se înregistrau şi nu se dădeau publicităţii. De asemenea, s-a renunţat la poliţiştii de sector, care aveau rolul lor, ştiau toate informaţiile din zona în care lucrau şi puteau să stăpânească infracţionalitatea. Acum, mulţi poliţişti vin la muncă doar pentru a avea un salariu, nu se mai dedică în totalitate meseriei.
- Dacă ar fi să luaţi viaţa de la capăt, aţi face aceleaşi alegeri?
- Da, dacă ar fi să încep de la zero, tot criminalist aş vrea să fiu.
Cine este Dumitru Culcea
Dumitru Culcea s-a născut pe 8 septembrie 1944, în satul Bogdana, judeţul Teleorman. A făcut şcoala generală şi liceul la Roşiorii de Vede, iar la 18 ani s-a înscris la Şcoala de Miliţie (1962-1965). Şi-a început cariera de criminalist la Suceava, unde a lucrat timp de trei ani. După o perioadă petrecută la Botoşani, între 1968 şi 1970, a venit la Galaţi. Între 1990 şi 1998 a fost Şeful Inspectoratului de Poliţie Galaţi, iar în 1999 a ieşit la pensie.
Dizertaţia lui s-a numit „Detectarea comportamentului simulat”, iar teza de doctorat, la care a muncit timp de patru ani, poartă numele „Comunitatea - factorul determinant în prevenirea criminalităţii convenţionale”.
Este căsătorit de aproape cinci decenii cu Felicia şi au împreună o fată, Luminiţa, de 47 de ani, inginer chimist la Apă Canal, şi un băiat, 45 de ani, inginer de sistem la Poliţia de Frontieră. Viaţa lor este mai frumoasă şi datorită celor trei nepoţi cu care se mândresc ori de câte ori au ocazia.
CITEŞTE ŞI: UTIL/ ACTE NECESARE pentru eliberarea BULETINULUI în Galaţi
