Misterul Isoriei pe care o călcăm (şi la propriu) în picioare
Ne-a trimis un mesaj îngrijorat dna Petruţa Moisi, preşedinta Centrului de Consultanţă Ecologică Galaţi: „Zilele astea am asistat la lucrările pe strada Mihai Bravu, şi, văzând piatra cubică grămezi, mă întrebam: 1. Dacă se ştie că această stradă a fost prima pavată în 1882, şi, deci dacă s-a pus problema conservării ei? 2. Oare curtea cui va împodobi acum piatra? 3. Ştii mai multe? Scrii un articol?” Păi, noi… indienii, nu ne mirăm: când omul alb a venit şi ne-a cerut aurul nevolnic, oferindu-ne în schimb oglinzi de câţiva bani, am considerat că l-am apucat pe Dumnezeu de picior! Aşa că preferăm asfaltul caldarâmului, care aduce şi zgomotul roţii… Sunt sigur că mulţi, care chiar nu trec pe o străduţă cu piatră cubică, ca să-şi uzeze roţile maşinii, consideră că trecerea la asfalt înseamnă progres, că este un pas înainte, dar în realitate este o simplificare: ca să nu-ţi repari gardul, îl vopseşti!
Sigur, am văzut astfel de „soluţii” şi prin oraşe europene, prin ţară la noi, am văzut că şi bucureştenii protestau nu demult când ultimile străzi din capitală pavate dispăreau sub banalului asfalt. Iubitorii unui Bucureşti nobil, care să aibă ce „vinde” vizitatorilor români şi străini, publicau şi o poză concludentă: bulevardul Champs Elysees din Paris, care îşi etalează piatra cubică şi nu asfaltul! Chiar şi în „eterna” Romă, un edil a asfaltat părţi din Via Appia, celebrul drum roman pietruit cu trei veacuri înainte de Hristos… La Galaţi, lungul bulevard Coşbuc, străzile Tecuci şi Basarabiei şi nu numai au pierdut, în decenii întregi, „solzii” de piatră pitoreşti.
Zona Gării (Piaţa Ion Heliade Rădulescu după numele întâiului preşedinte al Academiei, care însă nu s-a născut, n-a locuit şi n-a murit la Galaţi; puţini gălăţeni, chiar din zonă, ştiu că se cheamă aşa) şi-a pierdut piatra cubică, strada Al. I. Cuza, stradă de patrimoniu istoric care s-a căptuşit cu câţiva stâlpi de iluminat în stil vechi, şi-a pierdut însă din păcate şi ea demult piatra cubică, care ar fi completat aerul de nobilă arteră (împestriţată însă de căruţe cu PET-uri şi de rufele uscate de săracii mutaţi în vechi clădiri care îşi aşteaptă execuţia…). Ca şi bătrânele capace de canalizare turnate la Fernic şi mai încoace, nici străzile pietruite gălăţene nu sunt preţuite de către edili.
Poezia şi… pietrele "şefului" Revoluţiei din Paris
Sigur, dna Moisi nu este exactă cu datarea. Iar primele străzi pavate au fost de fapt Strada Mare, azi dispărută (prima cu trotuare din lemn, „podită” ca şi Podul Mogoşoaiei, actuala Calea Victoriei!) şi o parte din str. Domnească. Despre cât de vechi sunt aceste pietre sculptate şi de timp la Galaţi, am aflat lucruri curioase de la cercetătorul Tudose Tatu, care îmi spunea că a aflat la rându-i, de la Ion Ionescu de la Brad, marele agronom, economist, savant, scriitor, academician şi de la alţi contemporani ai evenimentelor din ´48, de unde au ajuns aici, în ulimele decenii de veac XIX, acele pietre cioplite cuburi şi bordurile din granit de Măcin, pavelele şi pietrele din lavă, bazalt, alături de piatra rotundă de râu, „piatra de Putna”. Cariera de piatră din Dobrogea de unde au adus şi gălăţenii pavajul, lucru însemnat, era cariera (şi nu artistică) a… unui mare poet romantic francez: Alphonse (Marie Louise Prat de) Lamartine! El fusese însă înzestrat cu proprietatea, aflată pe atunci pe pământ turcesc, chiar de Imperiul Otoman, după ce academicianul Lamartine s-a văzut cu republica instaurată. El avusese onoarea de a fi ales să declare mulţimii, din balconul de la Hôtel de Ville, instaurarea Republicii Franceze, ales preşedintele guvernului revoluţionar provizoriu din Parisul Revoluţiei de la ´48, aşa cum scriitorul Apostol Gurău a fost preşedintele guvernului local provizoriu gălăţean la revoluţia din ´89, el ajuns ministru de Externe al Franţei, un iluminat care a luptat pentru abolirea sclaviei şi a pedepsei cu moartea, vot universal. Dar era recompensat, în mod ciudat, de turcii care ştim că, la fel de ciudat, asigurau pensii şi revoluţionarilor români exilaţi. Un imperiu măreţ, dar deja bolnav, influenţat de marea putere britanică, care, cu ochii pe strâmtori şi împotriva puterii ţarului, ar fi avut probabil şi tot interesul să fie revoluţie în Franţa, în toată Europa, nu şi în Anglia…
Am găsit şi în Formula AS nr. 754 din 2007, sub semnătura lui Cornel Ivanciuc, referiri la piatra de felul celei ajunse şi la Galaţi. „Ion Ionescu de la Brad şi cercetătorul Pompiliu Voiculeţ-Lemeny au sustinut că unul dintre primii deţinători de cariere din Măcin a fost poetul francez Alphonse de Lamartine, împroprietarit de sultanul Abdul Medjid în 1849 (după revoluţie! - n.red.), care i-a mai dat şi o moşie. La vremea aceea, Dobrogea mai era încă posesiune otomană. Între 1832 şi 1833, Lamartine a călătorit în Orient, la Constantinopol, unde pesemne că l-a primit sultanul, în Siria, Liban, Ţara Sfântă şi Egipt. Înainte vreme a fost diplomat în Italia (…) La 1928, în zona Măcinului mai trăiau peste 1.300 de pietrari italieni veniţi din Friuli-Venezia Giulia. Cu granitul extras de pietrari din Munţii Măcinului s-au îndiguit malurile Dunării, s-au ridicat Catedrala Sf. Nicolae, Liceul "Spiru Haret" şi Monumentul Independenţei din Tulcea. Cu granitul dobrogean s-au pavat străzile Bucureştiului, Odessei, Kievului, Marsiliei şi Rusciukului şi s-a durat podul Feteşti-Cernavodă, de către "muratori" italieni din Dobrogea, şi stadionul din Munchen.”
N-am putea face altfel?!
La Galaţi, „scăpăm” de piatră, păstrată pentru cârpeli stradale. Măcar dacă s-ar folosi precum piatra de râu care suplinea trotuarele de cartier şi în vremea comunismului! Sigur, se scoate linia de tramvai de pe Mihai Bravu şi în loc rămân spaţii goale, dar un om cu idei ar lăsa şinele pe loc şi ar instala tramvaie uşoare, pe structură din lemn, ca la Iaşi, poate chiar un tramway tras de cai, care să fie o atracţie pentru sutele de copii care intră zilnic în Palatul Bibliotecii „V. A. Urechia”, pe un traseu în susul şi în josul străzii.
Despre borduri din granit care s-ar fi vândut în străinătate în mandate trecute s-a tot scris de ani buni şi la Galaţi, şi la Bucureşti, dar nimeni nu a venit cu dovezi concrete. Cert este că dispar nişte bijuterii care, ca şi vechile palate, au mult farmec! Meşteri pietrari sunt greu de găsit în România, pe când cu asfaltul este mai simplu, chiar şi necalificaţii învaţă să-l toarne! Mai ales că, înlocuit la câţiva ani, asfaltul devine un motor economic pentru firme şi sarcină de serviciu pentru primării.
Distrugerea s.r.l. (adică, „cu răspundere limitată”)
Am notat mai demult, iar aceasta ne arată că românul distruge peste tot cu aceeaşi plăcere: ”Cei cărora le pasă de Bucureşti au un nou motiv de mânie şi de supărare. Primăria cea ticăloasa şi incompetentă, dar tare iubitoare de arginţi şi-ar dori asfaltată ultima mare suprafaţă din Bucureşti rămasă neacoperită de Regii asfaltului… Ceea ce nu înţeleg mulţi din cei ce se fac că administrează acest oraş (Bucureşti - n.red.), este valoarea reală de patrimoniu a pavajului în sine, a amenajării, a aspectului deosebit pe care-l reprezintă caroiajul cu piatra cubică şi ieftinătatea întreţinerii”. Nu zic eu, nu dau cu parul: aşa scria despre Capitală, în 2010, pe blogul Art-historia.
Iar iubitorii de atmosferă veche protestau în presa timpului chiar atunci când şi Carol al II-lea, înaintea lui Ceauşescu, s-a apucat să taie străzi drepte şi largi prin cocioabele şi străduţele întortocheate şi mizere, care dădeau însă un farmec aparte vechii urbe...
Lângă Lamartine, şi gălăţeanul Negri a luptat în Revoluţia franceză la ´48!
Tablou cu Lamartine, bustul său de la Bergues şi o scenă din Paris la ´48, unde au luptat atât de mulţi români, încât era să se înfiinţeze o legiune română! Aici a luptat şi gălăţeanul Negri, alături de Ion şi Dimitrie Brătianu şi mulţi alţi revoluţionari români!
"Voi sunteţi avangarda Europei înturnată către Orient”, a spus Lamartine românilor care-i dăruiau tricolorul nostru, nerecunoscut de marile puteri. Bălcescu trimitea lui Alecsandri, în 12 februarie, „o ruptură din catifeaua ce acoperea tronul lui Luis Philippe… Însumi am smuls-o în Tuilleries şi m-am gândit să-ţi fac şi ţie o părticică (…) Sărmane Basile, căci n-ai fost aici!”
Foto Florin Răvdan
