Viaţa ca un drum nesfârşit cu geanta pe umăr. POŞTAŞUL sună şi de mii de ori până la pensie

Viaţa ca un drum nesfârşit cu geanta pe umăr. POŞTAŞUL sună şi de mii de ori până la pensie
Evaluaţi acest articol
(6 voturi)

Timp de zece ani, a străbătut aproape zilnic câte 30, uneori chiar 40 de kilometri, pe razele ucigătoare ale soarelui, sau pe viscol şi zăpadă până la streaşină. De venirea sa a depins viaţa a peste 600 de familii din Satul Costi şi bunul mers a peste 200 de societăţi comerciale aflate la şosea, în zona Metro. Zilnic a trecut pragul a zeci, poate sute de locuinţe, împărtăşind, aşa cum e viaţa, şi bucurii şi necazuri, cu oamenii care au depins de el, care l-au considerat cumva ca făcând parte din familie.

Factorul poştal de la Ghişeul Vânători, Costică Condrea, nu a avut o viaţă ca de roman, nici măcar o viaţă senzaţională de articol de ziar. Însă acum, după ce a lăsat geanta grea de poştaş în cui, ieşind la pensie, multă lume îi va duce lipsa. El era cel care de obicei le aducea pensia, ajutorul social, facturile la telefoane, lumină sau gaz, abonamentele la ziare. Nu era de nelipsit ca aerul, dar era bun ca pâinea caldă, omul pe care cei din jur s-au învăţat să se bizuie. Care nu a întârziat să le aducă bruma de bani de Sărbători, chiar dacă a înotat în nămeţi până la brâu, care mereu a avut o vorbă bună ca să-i lumineze celui de alături ziua, când i se înnegrea totul în faţa ochilor, văzând pe factură cât s-a mai scumpit energia electrică sau gazul.

"Ce să caut eu într-un articol de ziar?", s-a mirat poştaşul când a auzit că venim să scriem despre el. "Singura dată când era să apar şi eu la ziar, era pe vremea lui Ceauşescu, când se dădea pâinea la cartelă. Reuşisem să fac rost de patru franzele în plus, că lucram în alimentaţie şi aşa mergea treaba, cu schimb la schimb. M-a prins controlul cu ele în maşină şi au chemat ziariştii să mă scrie că-s duşman al socialismului".

 "Munceşti pentru banii pe care-i primeşti, nu stai"

Costică Condrea are 60 de ani, dar e drept şi subţire ca lumânarea. Pe obraji i se oglindesc şi arsurile gerului, şi cele ale soarelui, şi cele ale timpului, dar deasupra, în înaltul ochilor lui, e senin şi vesel ca într-o zi de primăvară timpurie. Pus pe şotii, pare mai tânăr decât colegii săi de ghişeu, care au rămas în continuare să ducă greul genţii de poştaş.

"E un om înţelept, respectat şi iubit de toată lumea. Şi-a făcut întotdeauna treaba cu simţ de răspundere. A convins societăţile comerciale să lucreze cu Poşta Română, nu cu alte servicii de curierat. Cea mai bună activitate din judeţ o avem la Ghişeul din Vânători. A fost dintre oamenii aceia rari, dedicaţi meseriei şi locului de muncă. A ştiut să vorbească şi cu omul simplu, şi cu omul cu ştaif. N-a avut o reclamaţie în zece ani. O glumă, o vorbă bună, un sprijin la nevoie au avut şi clienţii poştei, dar şi colegii", ne face portretul pe scurt, dar cu entuziasm, diriginta Oficiului Zonal de Poştă, Maria Panait, cea care i-a adus şi o diplomă prin care i-a recunoscut, la modul simbolic, meritele.

Pare stânjenit, dar şi mulţumit de vorbele şefei sale. Iar explicaţia pentru toate aceste lucruri minunate vine simplu: "Aşa am fost învăţat din familie că trebuie să respecţi omul şi să-şi faci treaba acolo unde eşti pus. Munceşti pentru banii pe care-i primeşti, nu stai".

Cum colegii de la ghişeu care se bizuiau pe el au deja momente de melancolie, gândindu-se că nu-l vor mai vedea la muncă, Costică poştaşul îi linişteşte: "Asta e ca în căsniciile alea care scârţâie, dar nu te înduri să te desparţi de nevastă, de frică să nu iei alta mai a dracului. De unde ştiu ei că n-o să le vină un coleg mai bun decât mine?"

"Nu cumpăra peşte, mă pescuia pe mine!"

Că tot venise vorba de căsnicie, îl întreb şi cum s-a descurcat soţia cu el plecat tot prin sat zi-lumină. "M-a înţeles. Acu' se bucură că-i mai iau din treburi de pe umeri. Eu n-am prea avut cum s-o ajut, săraca. Omului trebuie să-i duci pensia azi, nu mâine, facturile trebuie să le dai la timp, apoi dacă te roagă omul să-i mai pui o hârtie la poştă să-i aduci un pacheţel unui bătrân, poţi să-l refuzi? Am lăsat-o cam singură, ea cu bussinesul, că avem un chioşc, ea cu spălatul şi cu mâncarea, ea cu crescutul animalelor, ea cu tot".

Au aproape 40 de ani de căsnicie. Costică Condrea avea 17 ani când terminase şcoala profesională comercială şi se angajase la oraş, la pescărie, în Piaţa Mare. "O tot vedeam că intra în magazin, era cam de vârsta mea. Se uita. Mă uitam şi eu la ea. Avea fustiţă scurtă, cum se purta pe-atunci. Nu cumpăra peşte. Mă tot întrebam ce vrea, până să mă prind că ea mă pescuia pe mine. Am invitat-o în oraş. După ce m-am întors din armată, la 21 de ani, ne-am cununat. La un an după, a venit primul băiat. Peste zece ani l-am făcut şi pe-al doilea. Băiatul mare s-a însurat, e la casa lui, am doi nepoţei de la el. Sunt mândru tare de ei. Ăsta micu' are 25 de ani şi vrea să mai copilărească încă".

Pe Dorina Condrea am găsit-o la magazin, în Satul Costi, acolo unde Ghişeul a instalat şi o cutie poştală. "E bărbat bun. În casă am avut înţelegere, pentru că fiecare a putut să lase de la el, când a văzut că celălalt e supărat şi nervos", spune în timp ce o privire drăgăstoasă îi alunecă pe sub gene spre omul ei, scurtă, atât cât îi permite momentul, cu atâta lume de faţă.

"O familie rezistă"

Înainte să fie poştaş, el a lucrat în alimentaţie, se trezea la patru dimineaţa, la cinci fără un sfert punea pe drum. Adesea, iarna, când zăpada era mare, mergea pe jos până la Galaţi. Şi vara la fel. Pentru că pe vremea lui Ceauşescu venea autobuzul plin, cu oameni pe scară, de la Odaia Manolachi şi la Satul Costi nici nu mai oprea. "Trebuia să te duci la serviciu. Nevastă-mea a lucrat la Avicola, aveam de toate, făceam schimb, n-am dus lipsă de nimic. Pe atunci înflorea comerţul subteran. Tot timpul îi creşteau neveste-mi sânii când venea de la serviciu", zâmbeşte el cu subînţeles, rotunjind un braţ în faţă, ca şi cum ar sprijini un pepene mare de piept.

Mă uit la ei. Ea mărunţică şi ageră, probabil aprigă la viaţa ei, de face faţă la tot ce înseamnă gospodărie şi magazin. El înalt, calm şi liniştit ca un lac adânc. Costică poştaşul turuie că e fericit că, în sfârşit, se va putea ocupa de treburile gospodăriei, dar şi să meargă la pescuit, pasiune devenită ladă de zestre în familie, bunicul lui, tatăl lui s-au omorât să dea cu băţul în baltă, iar el şi copiii, dar şi nepoţii, la fel.  Mă gândesc ce i-a unit pe cei doi de nezdruncinat atâta amar de vreme. "Pescuitul", îmi spun, zâmbind în sinea mea. A iubit-o pentru că şi ei i-a plăcut să-l pescuiască.

"A fost frumos, au fost şi vremuri grele, aşa cum e în viaţă. Dar e bine să faci haz de necaz, să te înţelegi cu omul de lângă tine. O familie rezistă, nu se pune problema să nu reziste", vine răspunsul la întrebarea mea nerostită.

Citit 2258 ori Ultima modificare Duminică, 06 Septembrie 2015 16:12

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.