Dintre cele 294 de cazuri de copii abuzaţi anul trecut, doar pentru 26 s-a dispus o măsură de protecţie
Aproximativ o treime dintre abuzurile reclamate nu sunt reale
Cazul familiei Bodnariu, căreia statul norvegian i-a luat cei cinci copii, sub acuzaţia că micuţii au fost abuzaţi, a atras atenţia, din nou, asupra unei probleme cu care sistemul românesc se confruntă de mulţi ani. Deşi există o lege, 272/2004, care interzice în mod expres orice act de violenţă împotriva copiilor, în ţara noastră mentalitatea nu s-a schimbat încă. Potrivit Studiului sociologic la nivel naţional - “Abuzul şi neglijarea copiilor” - realizat de Organizaţia Salvaţi Copiii, cu sprijinul Direcţiei pentru Protecţia Copilului, din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, nivelul abuzului fizic uşor şi moderat, în rândul populaţiei de părinţi, are o incidenţă cuprinsă între 38 (din mărturiile părinţilor) şi 63 (din mărturiile copiilor) de procente.
Deşi procentajul este foarte mare, el pare unul normal într-o ţară în care “bătaia e ruptă din Rai”. Pe principiul “şi pe mine m-a bătut mama şi uite ce mare am crescut”, părinţii au ca sistem de referinţă propria copilărie pentru a-şi justifica atitudinea şi comportamentul de pedeapsă faţă de copii.
Conform studiului citat, procentul copiilor care susţin că au fost abuzaţi este mult mai mare faţă de cel al părinţilor care recunosc că şi-au bătut micuţii. Şi asta din cauză că nicio parte nu este suficient de sinceră atunci când se vorbeşte despre acest subiect, motiv pentru care am putea spune că adevărul este undeva la mijloc. Mai ales că, pentru copii, reclamarea părinţilor este un mod de răzbunare atunci când nu li se fac mofturile, iar pentru adulţi recunoaşterea unui astfel de lucru poate atrage consecinţe legale.
Legea interzice bătaia
Legea 272 produce efecte în ţara noastră de mai bine de 11 ani, dar sunt foarte mulţi adulţi care îşi altoiesc copiii ca mod de educaţie. Sunt puţini cei care sesizează astfel de fapte asistenţilor sociali de la primării sau de la Direcţiile de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi sunt şi mai puţini cei care recunosc că ar avea nevoie de ajutor pentru a evita abuzurile asupra minorilor. Trebuie să recunoaştem că din categoria celor care fac sesizări cu privire la copiii abuzaţi fac parte şi oameni care au de plătit poliţe. “Anul trecut, la Serviciul de Intervenţie în situaţii de abuz, neglijare, trafic, migraţie şi repatrieri din cadrul DGASPC Galaţi au fost semnalate 460 de cazuri de abuz asupra copiilor. Dintre acestea, doar 294 de cazuri au fost confirmate de asistenţii sociali. O situaţie asemănătoare a fost şi în 2014, când au fost semnalate 417 cazuri de abuz, din care doar 266 au fost confirmate”, ne-a explicat Ciprian Groza, directorul adjunct al DGASPC Galaţi.
Astfel, în 2015, în 166 de cazuri, asistenţii sociali au constatat că reclamanţii nu aveau dreptate, fiind vorba despre sesizări false.
Instanţa decide
Conform datelor statistice de la nivelul DGASPC Galaţi, anul trecut, din cele 294 de cazuri de copii abuzaţi, doar pentru 26 s-a dispus o măsură de protecţie. În 2014, numărul copiilor care au ajuns fost luaţi de lângă părinţia fost de 32 din totalul de 266 de cazuri de abuz. Trebuie menţionat faptul că o parte dintre aceşti copii au ajuns la alte rude şi nu au rămas în grija statului. “În 2015, 268 de copii au rămas în familie, după ce asistenţii sociali au făcut ore de consiliere atât cu părinţii, cât şi cu cei mici. În 2014, numărul acestor cazuri a fost de 234. După ce se fac aceste ore de consiliere, care pot fi în număr mai mare sau mai mic, în funcţie de fiecare caz în parte, copiii se întorc acasă şi sunt monitorizaţi de asistenţii sociali. Monitorizarea poate dura între şase luni şi un an, dar se poate prelungi, în cazul în care asistenţii consideră necesar acest lucru”, explică Ciprian Groza.
Decizia ca un copil să fie redat sau nu familiei o poate lua doar un judecător. “În cazul în care se constată că minorul a fost abuzat fizic, psihic sau sexual, sau a fost neglijat de familie, acesta este preluat în regim de urgenţă de către noi. Legea impune ca în termen de cinci zile să se facă un dosar cu care se merge în instanţa de judecată. Doar judecătorul decide ce măsură de protecţie se impune pentru minor. Dacă se decide că el trebuie dus înapoi în familie, noi nu putem decât să facem consiliere şi monitorizare”, a adăugat directorul-adjunct al DGASPC.
Astfel, conform datelor furnizate de DGASPC Galaţi, în România legislaţia prevede faptul că interesul copilului primează, motiv pentru care întotdeauna se încearcă reintegrarea acestuia în familie. Doar în cazuri extreme se ajunge la preluarea copiilor, dar şi în atunci se merge pe reintegrarea copiilor în familia extinsă (bunic, unchi, fini etc.) şi abia apoi se discută despre măsuri de protecţie mai dure, cum ar fi asistenţii maternali sau centrele de plasament.
