PREOȚII care nu obosesc niciodată făcând bine
Foto: Foto ”Viața liberă”, Marius Negri

PREOȚII care nu obosesc niciodată făcând bine
Evaluaţi acest articol
(17 voturi)


* Preoţii n-au terminat încă de ridicat biserica, dar muncesc pentru a-i ajuta pe copiii săraci din parohie * 50 de elevi primesc masă şi sprijin la lecţii, în zilele de şcoală * Părintele paroh de la "Antonie cel Mare" spune că nu i se pare greu să lupte pentru a le da o şansă în plus celor mici


Gălăţenii din Micro 21, adică cei din parohia „Sfântul Antonie cel Mare”, au biserică în cartier de vreo 13 ani. De fapt, parohia a luat naştere în 1997, apoi s-a construit capela, în care se slujeşte din anul 2003. După doar ani, s-a început şi ridicarea unei biserici propriu-zise, în preajma capelei. Dar asta n-ar fi ceva ieşit din comun. Că doar biserici şi capele mai sunt prin oraş!

Impresionantă, în parohia Sfântul Antonie cel Mare, este înainte de toate funcţionarea centrului de zi, frecventat de 50 de copii din familii sărace din cartierul Dunărea. Dacă nu vi se pare mare scofală, gândiţi-vă cât e de greu să ai grijă de un copil sau doi. Darămite de 50, în fiecare zi de şcoală...

Mai multe despre ceea ce dă biserica „Sfântul Antonie cel Mare” comunităţii de gălăţeni pe care o deserveşte, ne-a spus părintele paroh Vasile Poalelungi.

Centrul de zi, şcoala de lângă biserică a copiilor săraci


Lucrările la centrul de zi din parohia „Sfântul Antonie cel Mare” au început în anul 2005. „Iniţial, această clădire avea o altă destinaţie. Ar fi trebuit să găzduiască, la parter, o cantină socială, iar la etaj, casa parohială. Că e important să le dai de mâncare săracilor. Şi, de asemenea,  contează mult ca preotul să locuiască în mijlocul comunităţii lui. Totuşi, am găsit de cuviinţă că mai important decât toate astea ar fi să îi ajutăm pe copiii săraci de aici, de la noi. Că sunt tare mulţi! Am cerut, în 2008, binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, să schimbăm destinaţia clădirii din curtea bisericii în centru de zi. Am primit această binecuvântare şi ne-am apucat de treabă. Găsisem, la acea vreme, posibilitatea de a accesa o finanţare de la Ministerul Muncii. Am reuşit să contractăm nişte bani, aşa că pentru ridicarea sediului centrului de zi, jumătate din bani au venit de la parohie şi jumătate de la Ministerul Muncii. În felul acesta, am putut intra în relaţie şi cu Consiliul Local Galaţi, pentru a asigura servicii pentru copii. Funcţionăm astfel din 2011”, spune pr. Vasile Poalelungi.

Acum, mai spune părintele, Consiliul Local vine cam cu două treimi din banii necesari pentru a le asigura celor 50 de copii masă şi educaţie extraşcolară. Sunt doar patru angajaţi la centru. În rest, voluntari.

"A mânca este, întotdeauna, pe locul doi!"


Iată ce se întâmplă, efectiv, în centrul de zi de la "Sfântul Antonie cel Mare". Copii cu vârste diverse, de la cei de clasa pregătitoare până la cei din clasa a VIII-a, vin aici, înainte sau după şcoală, mănâncă, îşi fac lecţiile şi participă la diverse acţiuni de grup, educative şi recreative.

Cei mai mari, din ciclul gimnazial, ajung aici la 8.00, îşi fac temele pentru şcoală şi iau parte la diverse proiecte educative, după care pleacă la ore. Cei mai mici, după ce ies de la şocală, vin la centru, mănâncă de prânz şi apoi încep să-şi facă temele şi să înveţe,  socializând, totodată.

„La noi, a mânca e întotdeauna pe locul doi. Sigur că e important să le dai copiilor şi ceva de mâncare, altfel nu se mai pot concentra nici la lecţii, nici la celelalte activităţi pe care le fac aici. Dar pe primul loc va sta întotdeauna socializarea. Un copil de clase primare sau chiar de ciclu gimnazial care ajunge acasă - unde părinţii lui vor veni abia peste câteva ore de la serviciu - ce va face? Oare aşa de conştiincios e el, mic fiind, că se apucă de lecţii, singur acasă? Or mai fi şi cazuri din astea, dar nu chiar multe. Copilul riscă să se aşeze la calculator şi să rămână acolo, cel puţin până când vine părintele acasă. Iar la noi, la centru, nu se poate întâmpla aşa ceva. Aici vorbesc între ei, lucrează împreună, se sudează ca un colectiv. Dacă unul dintre ei nu mai vine, ceilalţi întreabă imediat ce-i cu el. Se împrietenesc aici. Unii învaţă totul de la zero: cum să se poarte, cum să mănânce civilizat la masă şi aşa mai departe…. Ai nevoie de răbdare şi de timp ca să vezi că ceea ce faci dă roade. Dar ce bucurie este să-i vezi că, mâncând aici, se dezvoltă... Că învaţând aici, ştiu să se comporte în societate! Merită să munceşti pentru ei", spune părintele Poalelungi.

Copiii care învaţă aici vor ţine minte toată viaţa că, de fapt, la biserică nu le-a împuiat nimeni capul cu nicio doctrină şi nu i-a obligat la nimic. Sunt invitaţi la Sfânta Liturghie, duminica, dar nu-i ceartă nimeni dacă nu reuşesc să ajungă.

„Nu le impunem nimic în acest sens. Îi chemăm, ce-i drept, când sunt activităţi în care sunt şi ei implicaţi, la anumite sărbători. Dar în rest, nu. Cei care vor şi pot vin. Am avut şi surpriza că, neobligaţi fiind, copiii au venit la biserică şi i-au apropiat, încet-încet, şi pe părinţi de noi. Mi s-a părut un lucru foarte frumos”, a explicat părintele paroh.

Legea e lege şi la biserică


Numărul copiilor care se pot bucura de serviciile centrului de zi e fix. Ca să ajungă să frecventeze centrul, un copil trebuie să provină dintr-o familie săracă. Există legi şi reglementări privind nivelul de venit al părinţilor. Uneori, atunci când familia copilului se descurcă mai bine, financiar vorbind, cel mic este retras de la centru. Lasă astfel în urmă mulţi prieteni pe care şi-i făcuse aici. Dar… legea e lege, finanţarea centrului e limitată şi n-au loc mai mult de 50 de copii.

"O duc alţii mai greu ca noi…"


Părintele Vasile Poalelungi spune că nu-i vine greu să aibă în grijă acest centru. Ne-am mirat să auzim una ca asta. Dar, ascultându-l, ne-am dar seamă că, nici dacă i-ar fi greu, n-ar spune-o niciodată deschis.

„Eu am fost preot de ţară şi, în parohia mea, era şi unitatea medico-socială de la Găneşti. Fiind şi eu la început, m-a şocat modul în care se manifestau pacienţii şi felul în care trăiau. Dar, pe de altă parte, am înţeles încă de atunci că, oricât de greu ne-ar fi nouă, sunt alţii care o duc şi mai greu decât noi. Oricâte ne-ar lipsi nouă - doar nimeni n-are în permanenţă tot ce şi-ar dori! - sunt alţii care n-au niciodată de niciunele şi uite că trăiesc în continuare, aşa cum pot. Şi aşa stând lucrurile, unde să mai vii şi tu să spui că ţi-e greu? Să-i mulţumim lui Dumnezeu că reuşim să funcţionăm în bune condiţii şi să le dăm o şansă în plus copiilor de aici”.

Se caută voluntari noi şi calculatoare


Centrul n-ar putea funcţiona fără ajutorul voluntarilor. Convinşi de frumuşeţea lucrurilor pe care le face biserica aici, vin să ajute şi tineri, dar şi vârstnici. Sunt studenţi - printre care şi cei de la Teologie Didactică - oameni maturi care îşi rup de timpul lor ca să ajute şi pensionari care au de împărtăşit din experienţa lor celor mici. Ar mai fi nevoie, spune părintele Poalelungi, de profesori sau studenţi la ştiinţe exacte, care să ştie matematică, fizică sau chimie şi care să-i ajute pe copii să îşi facă lecţiile. Şi o oră pe care un profesor şi-o dedică acestor copii contează mult. E doar voluntariat, e adevărat, dar parcă răsplata sufletească a dascălului ar fi cu atât mai mare!

Apoi, ar mai fi nevoie la centrul de zi de la Sfântul Antonie cel Mare şi de nişte calculatoare mai noi. Cei 50 de copii care se bucură de serviciile parohiei nu stau toată ziua la calculator, dar au totuşi nevoie de el, ca să înveţe şi să se odihnească activ, sub supravegherea cadrelor angajate şi ale voluntarilor.

Citit 4467 ori Ultima modificare Miercuri, 10 Februarie 2016 23:31

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.