Piaţa Centrală s-a îmbogăţit cu noi forme de relief – din fericire nu vorbim despre noi cratere în asfalt, ci despre movilele de pepeni.
Chiar dacă nu prea vă vine să credeţi, harbujii nu cresc doar la Dăbuleni. În Piaţă găsiţi din belşug din cei de Brăila şi Bădălan. A scăzut şi preţul: 80 de bani kilogramul de pepene verde şi 1,5 lei cel de pepene galben.
Ne-am mirat un pic să găsim harbuji rotunzi, cu coaja verde închis, în ditai grămezile, cum n-am mai văzut demult pe tarabe. N-am gustat, dar păreau să fie din aceia dulci, cu miezul zaharat, care dispăruseră de pe tarabe încă de acum vreo doi-trei ani. În orice caz, sunau a gol, aşa cum face orice pepene copt care se respectă, iar miezul era roşu ca focul.
„Apoi de, ăştia au dispărut cum să nu dispară, dacă e sămânţa scumpă, ne spune Valentin din Brăila, producător. Pe jumătate de kilogram am dat, să nu exagerez, vreo trei milioane. Din asta ies vreo două hectare, dar numai pe nisip, altfel nu se fac. Şi trebuie însămânţat la mână, că semănătoarea nu face treabă bună. Am încercat şi n-a mers”.
Mai că am fi zis că-i lucru de şagă – să bagi nişte seminţe în pământ. „Da, dar noi avem 17 hectare, ne mai spune Valentin. Vindem aici, mai dăm şi la Ploieşti, şi la Câmpina mai avem …”
Ei da, perspectiva de a bate atâta amar de hectare parcă justifică preţul. Plus că trebuie păziţi de hoţi, fiind lucru ştiut că românii fură pepeni în draci. Lucru relativ greu de explicat, de altfel, dat fiind că prunele sau caisele, spre exemplu – sunt mai uşor de cărat şi mai scumpe la vânzare.
Producătorul nu prea are, însă, de ales. „Deh, în unele zile merge, în altele nu. Dormim acolo în spate, că ne-au făcut boxele ăstea de sârmă aici. Dau vreo 20 de lei pe zi ca să stau aici şi încă vreo 3 lei şi ceva pe cântar”.
„E mai bine ca anul trecut, dar ar fi fost bune nişte prelate sub care să punem pepenii. Aici am pus eu o umbrelă să-i feresc de soare, dar se mai rupe, o mai ia vântul …”
„E din ce în ce mai greu…”
„Sunteţi de pe la Primărie?” ne întreabă doamna Luminiţa, când ne vede trăgând cu ochiul pe la tarabă. Îi spunem că nu, dar parcă şi de la ziar e bine că suntem. Ne spune că ar fi nevoie de condiţii mai bune pentru vânzătorii de pepeni, după părerea dumneaei.
„Păi, uite, noi dăm bani pe chirie, da? Şi pun pepenii în ţarcul acesta. Clientul vede unul prin gard şi-l cere. Eu cum să i-l scot? Să răstorn grămada. Şi n-avem şi noi un loc din care să bem apă, stăm cu gunoiul aici aproape…E tot mai greu. Eu am lucrat în contabilitate, acum sunt pensionară, dar îmi ajut copiii care au pământ în Bădălan”.
„De vreo cinci ani pun pepeni, dar e din ce în ce mai greu. Parcă nici nu mai merită…Nu mai are lumea bani. Şi-ar lua pepeni, dar cu ce?”, încheie, dezamăgită, doamna Luminiţa.
În jur se aude pârâitul cojilor înţăncuşate şi se simte mirosul proaspăt de miez. La banii ăştia, ar merita să cumperi, să pui la rece şi să mănânci, pe nerăsuflate, mai târziu. Acum, până nu se trec şi rămân doar cei mici, bun de murat. Mai rămâne o singură problemă: spor la cărat!
