În spatele zilei pe care ne-o amintim mai degrabă pentru gustul unor colaci dulci stă o poveste cutremurătoare despre credinţă, hotărâre şi iubire.
Când spunem mucenici, gândul ne duce, prima dată, la colacii împletiţi sub forma cifrei opt, unşi cu miere şi presăraţi cu nucă. Şi nu greşim deloc, pentru aşa se şi numesc respectivii colaci, pe care creştinii ortodocşi îi mănâncă pe 9 martie, în fiecare an.
Ceea ce, poate, uneori, ne scapă din vedere este că „mucenic” mai înseamnă şi „martir”. În cazul de faţă, martir care a suferit sau a fost ucis pentru credinţa sa, în primele secolele, după Hristos. De fapt, 9 martie - pe care mulţi ne-o amintim ca prilej să mâncăm colacii sau să bem 40 de pahare - este, de fapt, praznicul celor 40 de mucenici din Sevastia, care au fost torturaţi şi ucişi pentru credinţa lor în Dumnezeu. Iată-le povestea.
Rugăciunea care a topit gheţurile
Cei 40 de soldaţi care aveau să devină martiri făceau parte din Legiunea a XII-a, supranumintă Fulminata, concentrată în Armenia. Erau, ca origini, romani, greci şi armeni. Cu toţii, creştini într-o perioadă în care credinţa lor se pedepsea cu moartea, din porunca împăratului Liciniu (308-324). Dar până să afle împăratul despre confesiunea soldaţilor săi, vestea a ajuns la urechile lui Agricola, guvernatorul Armeniei. Acesta i-a obligat pe cei 40 să se închine la idolii adoraţi în imperiu la acea vreme. Când soldaţii au refuzat să-l asculte, i-a torturat. Fără succes, însă. În cele din urmă, Agricola a decis să-i ucidă în chinuri. I-a obligat să intre în lacul îngheţat al Sevastiei, ca să moară de frig. În miez de noapte, a cedat un singur soldat dintre cei 40, care a ieşit din apele reci şi s-a scufundat în băile termale apropiate, murind pe loc. Toţi ceilalţi s-ar fi rugat la Dumnezeu, astfel: "Ajută-ne Dumnezeule, Mântuitorul nostru, uşurează-ne sarcina şi alină iuţimea văzduhului, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinam şi să cunoască toţi că ne-am mântuit strigând către Tine". După încheierea rugăciunii, s-ar fi produs primele minuni: gheaţa lacului s-a topit, apa s-a încălzit, în jurul capetelor soldaţilor ar fi apărut cununi strălucitoare. Pe deplin convins de justeţea credinţei creştine, un soldat de pe mal ar fi sărit în apă, mărturisind că şi el este creştin. Şi astfel, numărul celor care se martirizau a ajuns, din nou, la 40.
Şi-a lăsat fiul să moară, ca să-l ştie cu Dumnezeu
Cum chinurile lacului îngheţat nu i-au doborât pe cei 40 şi nu i-au determinat să renunţe la credinţa creştină, Agricola a ordonat să fie scoşi din apă şi să le fie zdrobite oasele picioarelor cu ciocanele. În urma acestei torturi, au murit 39 dintre creştini. Guvernatorul Armeniei a ordonat ca trupuri mucenicilor să fie urcate în căruţe şi duse într-un loc în care urmau să fie arse. Oamenii lui Agricola au observat că Meliton, unul dintre cei 40, nu murise. În consecinţă, nu l-au urcat în căruţă. Mama lui Meliton, însă, văzându-l viu, a strigat după căruţă. L-ar fi putut salva, dar n-a făcut-o, pentru că, potrivit spiritualităţii creştine, cei care muriseră şi erau duşi la ardere aveau pregătită intrarea în Împărăţia Cerurilor. Aşa că femeia s-a urcat în car şi şi-a ţinut în braţe fiul, în drum spre groapă, până când acesta a murit în braţele ei.
Cine au fost cei 40 de martiri
Istoria creştinismului le-a păstrat şi numele celor 40 de martiri care au preferat să aibă parte de un sfârşit în chinuri al vieţii pământeşti decât să renunţe la credinţa în Dumnezeu. Mucenicii aceştia au fost: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.
