Vi s-a întâmplat vreodată să vă aflaţi în faţa unei scări cu trepte stricate, fără balustradă, pe care trebuie musai să urcaţi? Dacă aţi fost într-o asemenea situaţie şi v-au încercat sentimente de revoltă ori deznădejde sunteţi cu siguranţă capabili să înţelegeţi cu ce greutăţi se confruntă zi de zi persoanele imobilizate într-un scaun cu rotile. Pentru acestea, fiecare bordură reprezintă un obstacol şi fiecare şir de trepte e un drum interzis.
În ultimii ani, am putut observa cum la uşile instituţiilor, ale restaurantelor sau magazinelor a apărut câte o rampă destinată persoanelor cu handicap, care ar trebui să faciliteze accesul în spaţiile respective. Iar dacă unele sunt într-adevăr construite în aşa fel încât să le facă viaţa mai uşoară celor nevoiţi să se deplaseze în scaunul cu rotile, multe dintre aşa-zisele rampe nu par a fi decât nişte capcane mascate cu gresie, care abia dacă pot fi trecute de un om pe propriile picioare, nicidecum de unul care nu poate merge. Sunt abrupte, înguste, făcute parcă în bătaie de joc.
„Nimeni nu este imun la infirmitate!”
Printre cei care se luptă de câţiva ani pentru respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi se numără şi Vasile Cristea, preşedintele Asociaţiei Persoanelor cu Handicap Sporting Club din Galaţi. Dumnealui cunoaşte foarte bine situaţia rampelor de acces din oraş şi spune că multe dintre ele nu sunt decât o risipă de bani, deoarece nu pot fi folosite.
Pe de altă parte, există şi persoane conştiente de utilitatea acestor construcţii, care apelează la asociaţie pentru a afla mai multe detalii despre cum ar trebui ele să arate.
„Am reuşit să facem câţiva paşi şi se poate observa un progres, dar ne lovim mereu de oameni cărora nu le pasă. Noi, persoanele cu handicap, trebuie să ne facem prezente în societate pentru ca ceilalţi să ne accepte, să fim priviţi altfel. Nimeni nu este imun la infirmitate”, conchide trist domnul Cristea.
Lege există, omenie nu
Legea nr. 448 din 18 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap conţine un capitol referitor la accesibilitatea în clădirile de utilitate publică, mijloacele de transport în comun, taxiuri, parcări, străzi şi drumuri publice etc., care trebuie adaptate astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.
Vasile Cristea subliniază faptul că aceste prevederi nu sunt un moft, ci o necesitate, că legea este menită să ajute persoanele cu handicap să treacă mai uşor peste suferinţă şi peste prejudecăţile altora.
Însă chiar şi acolo unde legea se aplică este loc de mai bine. Spre exemplu, noile autobuze sunt într-adevăr dotate cu rampă de acces, dar care trebuie acţionată manual. Această operaţiune o face şoferul care, se înţelege, trebuie să coboare din autobuz, spre nemulţumirea celorlalţi călători.
Şi fără îndoială că aceştia din urmă ar avea dreptate dacă n-ar fi vorba despre oameni care nu mai au privilegiul de a se grăbi. Însă aici nu poate fi vorba de dreptate, ci numai de solidaritate între semeni.
