Căpitanul echipei României la victoria de acum 21 de ani în faţa Franţei, din deplasare, spune că la selecţia pentru echipa naţională a juniorilor de 19 ani nu a avut de unde să adune 30 de copii fără probleme de sănătate
Hari Dumitraş este considerat de specialişti unul dintre cei mai mari rugbişti români din istorie. A fost prezent în urmă cu 24 de ani cu echipa naţională la prima ediţie a Cupei Mondiale, iar la ediţia următoare, cea din 1991, a fost chiar căpitanul reprezentativei României. Selecţionat în echipa Europei în 1990 şi anul următor desemnat de jurnalişti drept cel mai bun „număr 8”, Hari Dumitraş are în palmares victorii în faţa unor forţe ale rugbiului mondial - Franţa, Ţara Galilor, Scoţia, Italia.
Pe lângă reducerea drastică a bazei de selecţie – maxim 7.000 de sportivi legitimaţi în toată ţara – Hari Dumitraş este de părere că regresul a fost provocat de problemele existente la nivel educaţional, de pierderea sentimentului de mândrie şi identitate naţională.
Acum este director de dezvoltare în cadrul federaţiei de specialitate, postură din care încearcă să oprească deriva în care se află acest sport. În această calitate a petrecut o săptămână printre rugbiştii gălăţeni, ocazie pe care nu am ratat-o pentru a-l intervieva.
- Ce treburi v-au adus prin Galaţi?
- Doar mergând prin ţară, la cluburi, pot vedea exact ce probleme sunt şi ce soluţii trebuie să găsim. În misiunea mea din cadrul federaţiei, de dezvoltare a rugbiului, am poposit şi pe malul Dunării pentru că aici acest sport are o tradiţie de peste 40 de ani şi este un izvor interesant de talente. Sunt oameni pricepuţi aici şi datorită lor peste 140 de tineri practică sportul cu balonul oval. Ei sunt incluşi, în acelaşi timp, într-un program care se axează mult pe educaţie, pe integrarea lor în societate. În loc să spargă geamuri sau alte tâmpenii în timpul liber, să intre pe teren să facă sport şi să-şi îmbunătăţească sănătatea. Formaţia juniorilor de 16 ani din Galaţi a ajuns până la turneul final, iar la 17 ani au patru jucători în echipa naţională.
- Aţi văzut lucruri care să vă facă să credeţi în redresarea acestui sport?
- Rugbiul îi învaţă de copii ce înseamnă să fie solidari, ce înseamnă respectul, disciplina, foarte multe valori de care societatea are nevoie. Poate şi din aceste considerente, ce m-a impresionat cel mai mult este preocuparea deosebită pentru activitatea şcolară a sportivilor. Antrenorii, cei trei profesori din familia Secuianu, sunt foarte exigenţi la acest capitol şi insistă foarte mult ca sportivii să fie foarte bine pregătiţi pentru o meserie. Rugbiul până la urmă este o activitate de plăcere, ca un vis care până la urmă se termină şi este foarte important ca aceşti copii să fie pregătiţi să se integreze în societate, să ştie să-şi întreţină familiile. Este lucrul pe care îl apreciez cel mai mult.
Doar 240 de rugbişti de 19 ani în toată ţară
- Marea problemă pare a fi aria redusă de selecţie, cât de neagră este situaţia?
- Toată lumea vede acest lucru. Rolul meu, din interior, este să găsesc soluţii, să construim pe baze solide, acolo unde există structuri de primire a tinerilor, cum este cazul la Galaţi. Să încurajăm cluburile unde sunt antrenori pricepuţi şi dedicaţi, doar astfel putem mări aria de selecţie.
Vă dau exemplu echipei naţionale de 19 ani, unde a trebuit ca din 65 de jucători să fac un lot de 30. Mi-a fost extrem de dificil, am fost nevoit să iau şi cotonogi, că nu aveam de unde să iau alţii. În toată ţară sunt numai opt echipe, în total doar 240 de jucători de 19 ani. La începutul anilor ’90, numai în Galaţi erau mai mulţi.
În schimb, la 16 ani am avut 185, unde selecţia am făcut-o după cele mai înalte standarde: înălţime, greutate, calităţi de viteză şi îndemânare. Am ales 55 de jucători care au toate calităţi pentru a ajunge mari rugbişti. Trebuie să pornim de jos şi să aşteptăm cam patru ani ca aceste generaţii să crească şi atunci sper că vom avea din nou o echipă naţională de mare calitate, cu identitate.
- Îi luaţi să stea cât mai mult la lot, într-un sistem riguros de pregătire, sau tot la cluburi cresc?
- De anul viitor, pe fiecare nivel de vârstă, vom avea un grup de 30 de copii care vor avea partea atât de pregătire sportivă cât şi şcolară centralizată. La ora actuală, cei mai valoroşi sportivi din toată ţara stau împreună doar câte cinci zile pe lună. Nu este un cerc închis, cei care nu rezistă, pleacă, iar uşa este deschisă pentru toată lumea, vin alţii care au progresat la cluburi şi promit mai mult.
- Se face tot mai puţin sport în România…
- În tot ce facem trebuie să fim sensibili la nevoile societăţii în care trăim. Avem mari probleme de educaţie, de sănătate, de integrare în societate şi aici trebuie să acţionăm, nu doar pentru latura de performanţă. Este adevărat că locomotiva noastră este echipa naţională, dar să nu uităm că cel mai important este să ne creştem copiii sănătoşi la trup şi la caracter. Fără sport, ajungem o naţie ai cărei copii sunt obezi, deformaţi, pradă bolilor şi care au probleme când vine vorba de socializare. Nu neapărat să devină o afacere de stat să câştigi un meci cu nu-ştiu-cine, cum era pe vremea mea când trebuia să câştigăm în faţa „inamicilor capitalişti”, să batem Franţa cu orice preţ. Cu toate acestea, am legat prietenii cu adversari din Franţa, Anglia, Scoţia sau Ţara Galilor. Pe vremea aceea repriza a treia era altceva, acum se bea apă, pe atunci se mai punea şi altceva în acea apă. Era război pe teren, dar după meci se găsea mereu de un grătar şi un vin bun.
„Ne-am pierdut din mândria naţională”
- Cam în câţi ani am avea şanse să batem iar Franţa?
- Ne trebuie un ciclu de patru ani la toate nivelurile. Anul acesta au venit la rugby 1200 de copii. Dacă reuşim să mergem pe aceeaşi linie şi crească masa calitativă, vom creşte jucători de mare calitate pentru echipa naţională. Marea artă este să-i creştem în aşa fel încât să aibă identitate naţională, un lucru esenţial pentru mine.
- Cei de acum nu o mai au?
- Cea mai mare durere a mea este că, nu numai în sport, ne-am pierdut din mândria naţională, suntem tot mai puţin naţionalişti. Vremurile s-au schimbat, s-a mers foarte repede înainte şi ne-am pierdut din repere. Gândindu-ne că profesionalismul o să ne aducă mai mulţi bani şi mai multă satisfacţie, am uitat că totul se face cu sufletul, din inimă. Nu reuşeşti doar dacă alergi repede şi eşti puternic, întâi există capul şi sufletul, abia pe urmă vin şi picioarele. Făcând ceva cu sufletul, răstorni şi munţii.
Ca exemplu, noi, la echipele naţionale de juniori, chiar şi la cea de seniori, sportivii primesc câte o cărticică unde au versurile imnului naţional şi ale unor cântece de petrecere. Iar cei care nu cunosc măcar două strofe din imn după două cantonamente, nu mai au ce căuta la echipa naţională. Mulţi dintre copii de astăzi nu-şi cunosc istoria neamului.
Ne trebuie şi foarte multe întâlniri internaţionale. Cred că trebuie să acceptăm în următori doi–trei ani că avem nevoie să o luăm pe cocoaşă rău pentru a învăţa să câştigăm. Dacă o să ne mulţumim să câştigăm cu echipe slabe, o să fim şi noi slabi.
Ca să jucăm altceva, să dăm piept cu mari echipe pentru a învăţa ceva, iar la un moment dat sunt sigur că o să le venim şi noi de hac.
