Printr-un noroc nesperat, tânăra din satul Priponeşti care se zbătea în cruntă sărăcie şi-a găsit rostul în viaţă la echipa de fete a clubului Oţelul
Pentru Georgiana Stratu, fotbalul este mai mult decât un sport şi o pasiune. Este familia ei, îi ţine loc de mamă şi de tată, este rostul ei în viaţă, vindecarea sufletului de toate durerile care i-au fost date până acum, speranţa pentru viitor, e ceea ce a adus-o în rândul lumii. Mai pe scurt, prin fotbal s-a născut a doua oară.
De la lumina lumânării pe gazonul speranţei
Am cunoscut-o în urmă cu cinci ani, când ziarul nostru a desfăşurat o campanie pentru ea şi fratele ei Ciprian. Georgiana trăia pe atunci într-un grajd, fără lumină şi fără căldură, mânca mai mult din pomana pe care şi-o făceau sătenii. Era însă o elevă bună la şcoală, chiar dacă învăţa la lumina lumânărilor, avea grijă de fratele ei mai mic, spăla rufe, deretica prin cămăruţa unde-şi ducea traiul. Dumnezeu nu o învrednicise cu nişte părinţi acătării. Mama ei fugise în Franţa şi nu mai voia să ştie de copii, iar tatăl căzuse în patima băuturii şi muncea doar când îi pica ceva, cu ziua. Am găsit atunci oameni care au ajutat-o. A reuşit să intre la un liceu din Galaţi, dar tatăl ei a chemat-o acasă după câteva luni. I-a spus că plecă la Bucureşti să muncească şi nu avea cine să aibă grijă de fratele ei. De atunci n-am mai ştiut nimic de ea până în urmă cu câteva săptămâni, când am descoperit-o cu totul alt om, dar cu aceeaşi tenacitate şi drag de învăţătură ca să-şi poată face un rost în viaţă.
„Nici mie nu-mi vine să cred!”
„Ştiţi că eu jucam fotbal la mine în sat şi eram foarte bună. Am jucat şi în echipă cu băieţii. Într-o zi, în urmă cu vreo şase luni, un fost coleg mi-a spus că a văzut el că la Clubul Oţelul se face selecţie pentru echipa de fotbal fete. Am venit la Galaţi. Antrenoarea mi-a spus să intru pe teren şi eu şi aşa am rămas în echipă”, îşi aminteşte Georgiana ziua în care a dat norocul peste ea.
I se citeşte în ochi fericirea. Îmi spune că fetele din echipă şi antrenorii reprezintă acum familia ei. „Domnul Remus Pascu ţine la mine, pentru că sunt serioasă şi hotărâtă să joc. Dana Radu e mai mult decât antrenoarea mea, e mama şi prietena mea. M-a ajutat cu bani să merg acasă să-mi văd fratele şi cu pachete pentru el”, se entuziasmează atacantul care are deja la activ şapte goluri, care o clasează pe locul al doilea în proaspăta echipă de fete.
Îmi mărturiseşte fără înconjor că uneori i se pare că trăieşte un vis cu ochii deschişi: „Nici mie nu-mi vine să cred! Am unde să stau, am ce mânca. Am mers şi la restaurant. Nici nu ştiam ce să fac cu atâtea furculiţe şi linguri pe masă. Acum mă descurc. Au fost suficiente şase luni ca să devin alt om, să-mi permit să sper într-o viaţă mai bună. Fac ceea ce-mi place şi primesc şi salariu, este nemaipomenit. Speram să vină flacăra luminii şi la mine, dar nu mi-am imaginat că Dumnezeu mă va salva prin fotbal”, mai mărturiseşte ea.
Priponeştenii sunt mândri de ea
Chiar şi oamenii din sat o privesc altfel acum şi-i spun că merita să ajungă acolo, pentru că are talent la fotbal. „Mi-a spus cineva că alta ar fi fost soarta mea dacă de mică aş fi avut posibilitatea să merg la un club. Dar nici acum nu e prea târziu. Voi face tot ce-mi stă în putere să devin din ce în ce mai bună. Am avut perioade negre în viaţă, dar nu mă las, sunt o luptătoare”, spune ea hotărâtă.
S-a reîntors la şcoală
I-a plăcut să înveţe şi a ştiut dintotdeauna că educaţia îi va oferi o şansă în viaţă şi un loc unde să câştige o bucată de pâine. După ce a renunţat la liceu, s-a întors în sat, unde a lucrat cu ziua la muncile câmpului, ca să aibă ce pune pe masă pentru ea şi fratele ei, Ciprian, la care ţine enorm, fiind singurul din familie care i-a rămas aproape. Anul trecut s-a hotărât să-şi continue studiile la seral şi a făcut iar clasa a IX-a la Liceul Tehnologic „Ovid Caledoniu” din Tecuci. „A fost foarte greu să fac naveta în fiecare zi. Acum pot să-mi văd liniştită de şcoală. M-am transferat la Liceul „Anghel Saligny”. Îmi văd de antrenamente şi de şcoală, deşi nu-i uşor, dar am tot ce-mi trebuie. Vreau să termin liceul, ca să pot da şi la facultate. Şi mai vreau ca de la anul să-l pot aduce lângă mine pe fratele meu, să facă liceul aici. Vreau ca măcar el să se ţină de şcoală ca lumea, pentru că e singura lui şansă”, mai adaugă Georgiana, grijulie mai ceva ca o mamă.
Povestea ei pare desprinsă dintr-un film. În realitatea zilelor noastre sunt sute, poate mii de talente care se pierd în mizerie. Georgiana a avut însă lumina ei, care a călăuzit-o pe drumul succesului. O lumină care li se arată numai celor aleşi.
