* „Vom reface Baia Comunală, este un obiectiv important al oraşului”. De câte ori n-aţi auzit acest slogan, folosit adesea ca agent electoral? De multă vreme li se promite gălăţenilor reabilitarea uneia dintre cele mai spectaculoase construcţii din ţară, un adevărat act de identitate al urbei care, dacă n-ar fi fost situată pe un postament de pământ, ar fi fost înghiţită de ape * Va fi gata în această vară, aşa cum doreşte municipalitatea? „Depinde de bani”, spun oamenii care o repară * Se lucrează la ea din decembrie *
Ca şi Sala Sporturilor, „perla” de pe strada Traian nr. 175 ar fi ţipat cât ar fi ţinut-o bojocii dacă ar fi avut gură. Timp de zece ani a putrezit într-o mizerie de nedescris până când să înceapă cu adevărat lucrările de reabilitare ale complexului în care orice părinte şi-ar aduce copilul la înot decât să facă naveta la Brăila.
Abia din decembrie 2008 bârâie sculele electrice şi scârţâie lopeţile în incinta Băii, un adevărat monument arhitectural care datează din 1926.
„Depozita” sute de tone de gunoi
„În vară vreau să fie gata!” Este fraza-scut a primarului Dumitru Nicolae atunci când este întrebat de soarta minunăţiei ridicate între cele două războaie mondiale.
Exact ca după război arată şi acum baza de înot care a devenit inutilizabilă la finele anului 1998. Este un imens şantier, poţi paria că abia a scăpat de bombardament, însă şefii lucrărilor jură că ne-am fi speriat şi mai rău dacă am fi vizitat-o cu câteva luni în urmă.
„Am scos de aici cam 180 de tone de gunoi”, povesteşte Ion Titire, şeful lucrării contractate de Societatea „Vâlceana”, ştergându-şi faţa de praful care sărea din târnăcopul unui muncitor aflat la câţiva paşi de el. „Haideţi, să ne dăm mai încolo, să vă arăt ce se întâmplă aici”, a adăugat omul care susţine că are la activ destule ore de înot şi saună în această clădire. „Evident înainte de Revoluţia din ’89.”
A fost muncă de mină
Culcuşuri de boschetari, dejecţii, pereţi distruşi şi mormane de moloz. Asta au găsit echipele de lucrători atunci când au intrat în Baia Comunală şi – zic responsabilii – au avut de tras la unghie, exact ca-n mină.
„Am lucrat şi cu câte 120 de oameni, s-a muncit la roabă sau chiar la găleată, deoarece nu puteam băga utilajele la subsol. A trebuit apoi să decopertăm tencuiala, să consolidăm stâlpii de rezistenţă, iar acum putem spune că ce a fost greu a trecut”, a ţinut să adauge şi inginerul Ovidiu Constantin, folosind, în exces, termeni de specialitate, precum armare, cofrare sau betonare pentru a articula ideea că Baia Comunală a încăput pe mâini bune.
Termenul de finalizare a lucrării este de doi ani, însă atunci când le-am reamintit reprezentanţilor „Vâlceana” că primarul ar vrea bazinul „la apă” în vară, au încercat să se conformeze: „Şi în august este tot vară, numai să fie finanţare. Cu bani, faci orice!”
Se poate face şi pe datorie
Costurile totale pentru refacerea clădirii „teleportate” parcă din Sarajevo se ridică la aproape două milioane de euro, iar criza economică mondială este resimţită şi pe şantierul de la intersecţia străzilor Basarabiei cu Traian.
„Avem nevoie de materiale, adică de oţel-beton, beton, material lemnos şi am putea lucra şi cu 200 de muncitori, dar – repet – depinde de finanţare. Dacă ai la cine te duce, materialele vin”.
„În vechea bază de relaţii, mergi şi zici «dom’e, dă-mi nişte materiale ca să fac treabă! Îţi dau, dom’e, când mi le plăteşti? Păi, peste 45 de zile»”. Ei bine, când se face termenul trebuie să te duci cu banii, altfel nu-i bine”, ne împărtăşeşte Ion Titire din vasta-i experienţă.
Uitându-se cu jale la bazinul bărbierit cu târnăcopul, şeful operaţiunii de salvare a înotului „comunal” consideră că, odată readusă în circuit, Baia nu va mai avea multă vreme probleme: „A rezistat la cutremurele din 1940 şi ’77 şi ar pica doar la unul devastator, Doamne-fereşte!”
N-am fi avut şi noi o Diana Mocanu?
Brăila a dat în 2000 o dublă campioană olimpică la înot, pe Diana Mocanu, care se tânguia că este nevoită să se pregătească într-un bazin impropriu, departe de standardele internaţionale.
Galaţiul nici măcar atât nu are şi, în zece ani, poate că a ratat măcar un talent de talia Dianei. Dar nu numai înotul de performanţă – sport extrem la Mila 80 a Dunării! – şi-ar fi găsit loc sub acoperişul Băii Comunale. La fel de preţioase sunt înotul de relaxare şi cel terapeutic, fără de care suntem cu adevărat infirmi.
