Cu ceva vreme în urmă, am avut privilegiul să întâlnesc o mare sportivă a Galaţiului. A fost şansa jurnalistului care a urmărit-o încă din anii 70 în competiţiile de vârf organizate în ţara noastră. Cum un astfel de moment nu trebuia ratat, am convenit cu domnia-sa organizarea unui fructuos dialog. Şi ca să nu mai lungim vorba, să spunem că interlocutoarea noastră a fost CRINA GEORGESCU RĂUŢĂ, care, fără teama de a greşi, face parte din galeria celor mai valoroşi sportivi de la noi. Aşa că să pornim la treabă:
- Cum s-au petrecut lucrurile la începutul carierei? Cum a venit chemarea pentru volei?
- Poate că o să vă surprindă, dar începuturile mele în arena sportivă nu au fost în perimetrul voleiului. Am început cu patinajul, pe la opt ani, apoi am cochetat şi cu atletismul. După vreo doi ani de încercări, mi-am dat seama că nu voi reuşi să fiu prima. Prin clasa a IV-a, la noi la şcoală (Nr. 28) am avut o selecţie pentru Şcoala Sportivă (actualul CSS). La Şcoala Sportivă, pe când eram junioară, am mai avut doi antrenori - doamna Lelia Anton şi prof. Constantin Danielescu. Datorită priceperii lor şi ambiţiei mele, am ajuns la naţionala de junioare. Aici am mai avut o problemă. Neavând o talie deosebită, am fost nevoită să mă reprofilez din trăgătoare - post care mi-a plăcut la nebunie - în ridicător/coordonator. Supărarea mea a trecut repede şi m-am supus voinţei tehnicienilor.
- Care au fost primele performanţe, până a ajunge la loturile naţionale? Dar după aceea?
- La Şcoala Sportivă aveam o echipă foarte bună. Câştigam totul, la nivel regional, apoi la cel republican. Puţin mai târziu s-a transformat în Club Sportiv Şcolar, am ajuns până în finala pe ţară, iar echipa noastră a cucerit primul loc în campionatul regional. Pe la mijlocul anilor 70, am fost selecţionată în lotul naţional lărgit de junioare, iar la puţin timp am fost „reţinută” în lotul de 12, pentru participarea în competiţiile internaţionale. România a ajuns la importante competiţii de anvergură - la Balcaniadă, la Campionatul European şi la alte turnee de primă mărime. Eram foarte mulţumită, dar şi fericită. În 1976, am avut debutul, unul destul de timid, la CSU. Aici am întâlnit jucătoare „adevărate”. Când intram pe teren, eram îngrozită de gândul că voi putea greşi vreo pasă sau un serviciu. Prof. Traian Vâlsan a văzut în mine o jucătoare de viitor şi a insistat să rămân la echipa de senioare, deşi eu eram încă junioară. Nu prea voiam, dar mai târziu mi-am dat seama că am procedat corect. La 19 ani, am fost selecţionată în echipa României; am participat la „Europene”, unde am ocupat un onorant loc cinci. În anul următor, ne-am calificat la Olimpiada de la Moscova - o mare realizare, însăşi prezenţa la o competiţie de asemenea anvergură. Un an mai târziu, am participat la „Universiadă”, desfăşurată la Bucureşti, competiţie care a însemnat un frumos succes. Am rămas loială Galaţiului şi CSU, alături de familie şi prieteni dragi. Am ieşit vicecampioană cu echipa de suflet, ratând, cu numai câteva puncte, înaltul titlu naţional.
- Cum au decurs perioadele de instruire, de la cursurile primare până la facultate?
- Am început cursurile primare la Târgu Bujor, apoi am continuat la Galaţi, unde am fost, ani la rând, pe „podium”. Am fost stimulată şi de părinţi, care îmi tot spuneau că, dacă nu merg bine cu şcoala, nu mă mai lasă la volei. Aşa că… Liceul l-am făcut la „Cuza”, unde disciplina era pe primul plan. Încă din liceu mă gândeam la drumul pe care să-l urmez, aşa că am devenit studentă la „Mecanică”, deşi mă gândeam foarte mult şi la arhitectură.
- Ce s-a întâmplat după încheierea carierei sportive?
- În Norvegia, am jucat şi am ieşit campioană cu echipa din Kongsberg (oraş aflat la 80 km de Oslo). Am obţinut un post de inginer, într-un orăşel - Elverum, unde am găsit o echipă mai modestă ca performanţă. Am jucat acolo, le-am şi antrenat pe fete. Nu pentru multă vreme, însă, pentru că trebuia să aloc mult timp serviciului. După o vreme, am mai avut o experienţă cu o echipă din capitală, unde soţul meu îşi găsise un post de inginer, în domeniul naval, specialitatea lui de la „Politehnica” gălăţeană. Totul era OK, ne antrenam bine, eram aspirante la titlu, însă m-am accidentat din nou.
- Ce vă mai leagă de volei?
- Totul. Nici nu vreau să mă gândesc unde m-aş fi aflat fără prezenţa voleiului în viaţa mea. M-a ajutat să mă instruiesc, mi-a adus numai lucruri plăcute, participările la marile competiţii, unde am legat multe prietenii, am călătorit foarte mult, am cunoscut locuri nebănuite. În ceea ce priveşte voleiul din ţara mea, m-au interesat performanţele echipei gălăţene, ca şi cele ale naţionalei. Îmi place „beach voleyball” şi vreau să cred că o să-l practic... într-o altă viaţă. În Norvegia, am mai antrenat şi juniori, dar am rămas numai la atât. Când amintirile mă răscolesc, apelez la cele cinci mingi din colecţia proprie, fiecare reprezentând cele mai importante momente din viaţa mea, răsfoiesc colecţia de poze şi articolele din presă.
- Sunteţi o femeie foarte frumoasă. Aţi avut prilejul să vă remarcaţi la vreun concurs de miss?
- Curios că mă întrebaţi aşa ceva, mă simt flatată şi vă mulţumesc pentru compliment. Nu m-am considerat niciodată frumoasă, doar norocoasă cu înfăţişarea pe care am moştenit-o de la părinţii mei. A fost vorba, totuşi, despre aşa ceva. Prin anul 1976, eram într-un cantonament la Izvorul Mureşului, cu colegele de la Şcoala Sportivă, şi la organizarea unui astfel de concurs am ieşit pe primul loc. Desigur, consider că în concursul respectiv erau multe fete frumoase. Am fost recompensată cu o banderolă cu cuvântul „Miss”. Nu-mi amintesc să fi existat vreo coroniţă. Am avut o copilărie frumoasă şi multe momente norocoase în perioada adolescenţei.
- Aveţi o familie deosebită, cu părinţi instruiţi şi doi băieţi frumoşi. Oferiţi-ne câteva detalii.
- Sunt mândră de ceea ce am putut realiza împreună, Dragoş şi cu mine, într-o ţară străină, atât de diferită de România. Soţul lucrează într-o companie internaţională, unde a ajuns director tehnic. În trecut a pus bazele biroului din Washington DC, iar pentru o perioadă de doi ani, ne-am mutat cu toţii acolo. Băiatul cel mare (31 ani) s-a născut în România, motivul părăsirii ţării fiind şi acela de a-i asigura un viitor fericit. Într-adevăr, Andrei a crescut aşa cum mi-am dorit. A studiat la Oslo, dar şi la Dublin şi s-a specializat în supply chain management. Este şi domeniul în care lucrează. Băiatul cel mic - Cristian, 23 de ani - este încă student. Are înclinaţie spre partea artistică, îi place să lucreze cu filme, are şi talent la scris. Îl paşte gândul să studieze şi în State, acolo unde ne-am aflat în perioada în care el era mic. La început, eu am lucrat în metalurgie, apoi m-am reprofilat ca fizician, la Laboratorul Naţional de Metalurgie, unde timp de 12 ani am fost responsabilă cu etalonul de temperatură. Acum am ajuns din nou în domeniul metalurgiei, la una dintre cele mai renumite fabrici de monocristale de siliciu pentru industria solară. Suntem fericiţi că avem o familie echilibrată, mă bucur că ambii băieţi vorbesc fluent şi limba română, pe lângă norvegiană şi engleză. Am venit de mai multe ori în Galaţi, împreună, dar din păcate au fost perioade scurte, în vacanţă, neputându-se bucura de petrecerea unei perioade mai mari de timp alături de bunicii lor.
- Aţi plecat din ţară de multă vreme. Ce s-a întâmplat în perioada de bejenie, până la stabilirea în Norvegia?
- De când am plecat, din 1987, sunt stabilită în Norvegia. La început, am avut o mare durere creată de nesiguranţă, pentru că nu ştiam când ne vom reîntregi familia. A fost o perioadă de care nu aş prea vrea să-mi amintesc, dar sunt şi mândră că mi-am putut îndeplini misiunea. M-am descurcat mult mai bine decât aş fi crezut. Mi-am găsit serviciu, ne-am cumpărat o căsuţă, maşină (chiar dacă a fost de la second hand). Am beneficiat şi de un sprijin material la început, bineînţeles că unul dintre factorii principali ai reuşitei mele a fost acela că am putut juca volei. Am avut şi şansa că voleiul în Norvegia nu este o disciplină profesionistă, aşa că pe lângă serviciu îmi găseam timp şi pentru volei. Au fost şi perioade în care a trebuit să plătesc unele taxe pentru a fi membru al clubului respectiv. Jucătoarele se antrenau şi mergeau la meciuri în timpul liber, aşa că eventualele remuneraţii veneau din afara serviciului. Nu mai spun că la început am lucrat - sezonieră - şi la „spaţii verzi”, având handicapul necunoaşterii limbii norvegiene. Am învăţat limba în timp record, lucru care m-a ajutat foarte mult, în special în obţinerea permisului de conducere. La puţină vreme, mi-am găsit serviciu în domeniul pe care-l studiasem la facultate...
- Cum depăşiţi momentele „dorului de casă”, în condiţiile în care aveţi toate rudele în România?
- Venim în vizită destul de frecvent, mai ales în ultimii ani, după ce copiii au devenit adulţi şi se descurcă singuri. Am avut bucuria să venim la diverse ocazii, să ne sărbătorim părinţii, să ne vedem cu prietenii care mai sunt în Galaţi şi ne bucurăm de fiecare dată de aceste întâlniri. Ne-am revăzut şi foştii colegi, dar din păcate timpul este prea scurt pentru a-i întâlni pe toţi. În aceste vremuri de comunicaţie electronică, este din ce în ce mai uşor să menţii contactul cu cei dragi, indiferent de distanţa la care se află.
- Dacă doriţi să adăugaţi ceva, în final...
- Da, aş vrea pe această cale să aduc un omagiu prof. Traian Vâlsan, antrenorul multor generaţii de fete, antrenorul nostru drag, care, cu perseverenţa-i binecunoscută, construia echipa noastră în fiecare an. Era neobosit. Se dedica în mod egal fiecăreia dintre noi. Îl port cu drag în amintire şi în suflet, din păcate, ne-a părăsit mult prea devreme şi i-am simţit lipsa când am fost la omagiul organizat, în septembrie, de Clubul Arcada Galaţi (n.n. - Crina a făcut parte dintr-un grup de doamne pentru care conducerea clubului respectiv a organizat o interesantă festivitate de premiere pentru întreaga activitate desfăşurată pe terenul de volei). Şi... din toată inima mea, pentru gălăţeni, suporterii care-şi mai aduc aminte şi pentru cei care abia m-au cunoscut: sunt nespus de recunoscătoare pentru ce am trăit în Galaţi în anii tinereţii şi vreau să le transmit toate urările mele de bine pentru viitor.
