Uităm istoria!

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

Ziarul «Le Monde» de sâmbătă publica un medalion dedicat dizidentului chinez Fang Lizhi, «părintele spiritual al mişcării de la Tian An Men din 1989». Dizidentul murise vineri, la vârsta de 76 de ani, în SUA, unde se refugiase. Trăia în exil alături de soţia sa. A fost nevoit ca, fugind de masacrul din celebra piaţă, să trăiască refugiul, un an întreg, în Ambasada SUA la Beijing. Dizidentul fusese dat afară din partidul comunist încă din ´57, apoi fusese trimis, ca şi alţi intelectuali, «la reeducare», la munca câmpului, în timpul «Revoluţiei culturale». Reabilitat, apoi prigonit pentru libertatea «predată» studenţilor săi.

O viaţă petrecută într-o puşcărie! A meritat? Poate mulţumirea că lucrurile s-au mai dezgheţat, că a fost lăsat capitalismul chinez să se vadă în zone publice, că s-a mai modernizat un pic viaţa dintr-un stat gigant, condus de un singur partid, acompaniat de mai multe organizaţii obşteşti inventate de ochii lumii…

Internauţii chinezi care au sfidat acum cenzura, ce poate depista şi bloca mesajele nepermise, i-au trimis mesaje văduvei liderului dispărut. Spun că nu îl vor uita… Un reportaj recent al BBC demonstra însă că eroismul nu mai rezistă probei istoriei, că memoria rămâne nepăsătoare! Reportajul postului de radio britanic amintea gestul unui tânăr care a blocat, de unul singur, o coloană de tancuri chinezeşti care invada piaţa! E o scenă de maximă tensiune: omul cu o biată sacoşă în mână aşteptând, cabrat, pregătit să fie zdrobit de şenile… BBC constată, însă, dureros: «Astăzi, se pare că majoritatea studenţilor chinezi de la Universitatea din Beijing habar n-au de întâmplarea cu omul care a oprit tancurile»…

Dispariţia lui Fang Lizhi, transfugul devenit profesor al Universităţii Arizona, trece neobservată şi în lumea noastră de tabloide. Deşi el devenise, în acei cruzi ani ´80, simbolul Războiului Rece între SUA şi China. În timpul acelui an în care fusese refugiat în nisipurile mişcătoare ale unei ambasade străine, aflate însă chiar în inima imperiului roşu cel cu reacţii neaşteptate, periculoase, cazul său devenise important pentru diplomaţia americană. Chinezii îl cereau încontinuu, americanii se încăpăţânau să rişte un refuz continuu. În noiembrie 1989, aminteşte acum «Le Monde», secretarul de stat Henry Kissinger, «Omul apropierii istorice între cele două ţări» (care folosise România drept cap de pod către deschiderea chinezească…), în discuţiile cu liderul chinez Deng Xiaoping, avusese un capitol aparte dedicat dizidentului dispărut acum în tăcere.

Acum, într-o epocă în care, trebuie să adăugăm, şi SUA îi datorează bani marelui cămătar chinez, uităm că la Tien An Men, în însângeratul (şi la noi!) 1989, au murit 241 de protestatari, conform autorităţilor, sau 3.000, după estimările supravieţuitorilor…

Citit 7707 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Mai multe din această categorie:

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.