Se-ntoarce acasă odată cu luna, s-aşează pe prispa de cimbru bătrân - ce apă adâncă mai are fântâna şi-n ciuturi ce lacrimi cu miros de fân! Îşi şterge obrazul cu palma curată, priveşte pe drumul de dinspre copiii, dar nici o scrisoare nu vine la poartă - ce mare e luna în ochii pustii! O candelă veche începe s-aprindă în colţul păzit de-un păianjen secret, sărută icoane-agăţate sub grindă, încet, mai încet, mai încet, mai încet! Şi pleacă de-acasă odat� ...

E pentru prima oară când nu am halucinaţii, când totu-i real. Un real trist. Nimic mai clar (şi mai frumos, chiar dacă mirosind a tragic) decât acest fel de mamă şi acest fel de copil într-o icoană răscolitoare, într-o icoană în mişcare, într-o icoană vie, respirând aerul din aria devastatoare a pâinii. Şi, cum spuneam, ne uităm dimpreună la gărgăriţa dintre două boabe de grâu, la nevinovăţia primordială din coşuleţul de răchită. Nici nu mă mai întreb de ce n ...

Moto: "singurătatea lui Unu/ seamănă cu Mama la naşterea mea./             mi-i dor de Mama,/ singura Lege din Univers".                                                                           (Iolanda Cremene)    A tăcut mătuşa - sora mamei - într-o clipă, noaptea, a tăcut. Pâlpâia - prin lacrimă - lumina şi misterul altui început. Unii spun că a plecat la mama şi la fiul ei plecat demult. ...

Să cred că am vedenii? să cred că Cineva universal se ţine de şotii? sau să nu cred nimic, să trântesc uşa pe nasul femeii tăcătoare şi să mă ascund în lenea universului meu mărunt?... Deocamdată, sunt năucit, sunt ameţit de ceea ce văd. În primele secunde ale desfăşurării acestui bizar şi unic eveniment în viaţa mea... (viaţa asta, nu alta!)... nu mă pot mişca, nu-mi pot da seama ce se petrece, nu pot realiza cine a trimis şi de ce a trimis ceastă întâmplare l ...

Gunoi cosmic şi trecător printre Marile Minuni ale Lumii, îşi caută liniştea zidind Monumente ale Iluziei şi Statui ale Deşertăciunii! Nu se plictiseşte niciodată, ştie ce a spus bădia Socrate, ştie părerile lui Napoleon despre incursiunile lui Hannibal, teorema lui Pitagora şi strigătul Anei sub Mistrie! Zideşte copleşit de Glorie şi Indiferenţă: o Ană, două Ane, trei Ane! Dacă n-are Ane, zideşte Marii! Dacă n-are Marii, se zideşte pe Sine - gunoi cosmic şi trecă ...

Cum să-mi vină să cred ce văd când văd un coş din răchite împletite? cum să-mi vină să cred ce văd când nu văd cine ţine coşul? şi cum să nu mi se zburlească puţin ce se zburleşte când te încearcă o surpriză, o emoţie, un paradox, un nevăzut, un mister? şi cum dumnezeu să nu devin curios, din ce în ce mai curios să aflu cât mai repede cine, de ce, cum? şi cum să nu vreau să mai bată o dată? şi cum să nu vreau să deschid?...Iată, aud clar şi din nou cioc ...

Moto: „se năruie oglinda şi zeii intră-n stânci             cresc aripile tainei şi putrezeşte cina –             ce negură se lasă de-acum tocmai atunci –             sunt iarbă până unde3 a ostenit lumina”                                                    (Iolanda Cremene)   Ea, dacă vine, nu stă până/ se-ntoarce draga mea Stăpână, şade picior peste picior – / o beau din ochi, fo ...

De obicei, nu răspund şi nu mă reped să deschid când aud ciocănituri la uşă. Dacă nu sunt singur, are cine rezolva "bătaia". Dacă nu-i nimeni cu mine, ascult de patru ori cioc!...şi mă duc să văd. Şi, dacă n-a plecat, nu-i rău. Dacă s-a dus, înseamnă că-i bine. Când aud că insistă, nu pot să nu-mi aduc aminte de Beethoven şi de celebra bătaie în uşă a lăptăresei sale. Deci, dacă insistă, ascult de trei ori cele patru ciocănituri şi mă îndrept spre uşă. M� ...

Moto: „se aglomerează lacrimi/ între cer şi infinit             orbul mângâie distanţa/ de la pâine la cuţit”                                                    (Iolanda Cremene)   hai lunga mea singurătate/ hai blânda mea deşertăciune să ne întoarcem cât mai este/ la miazănoapte miazăzi să rostuim eternitatea/ să facem clopotul să sune de îndurare pentru ziua/ în care totul va pieri   hai lunga mea deşert� ...

Zdravănă ploaie! Cam cu piatră! Cu piatră, fără piatră, ploaia aceasta-i nestemată! Aşa zic oamenii de la "ţară" (cum se fasolesc cei de la oraş). Cei de la oraş nu zic aşa. Cei de la oraş, huruind de prostie şi aroganţă, urlă că nu-i bună ploaia, că le intră apa-n gât şi le inundă locul unde le-a stat sufletul, dar le-a fugit în alte carcase. Urlă că vor senin, că pleacă la mare să-şi plimbe construcţiile damblagite şi inutile, alcătuirile lor din resturi şi ...