„Bună. Ce faci?”, pe HBO. Îmi amintesc că râsesem în diagonală când auzisem titlul ăsta – „E film românesc?”, întrebasem, sperând superior să mă înşel. Azi noapte, de la 3 la 4,30 n-am putut să închid televizorul. Şi n-am mai făcut asta de la „Frost/Nixon”, care nici nu era film de amor, nici nu vorbea în română. Nici măcar nu este un film extraordinar. Este doar starea şi sunt doar gândurile pe care le invită să te viziteze. Că suntem legaţi la ochi, că nu îl mai vedem pe cel de lângă noi. Că totul se rezumă la fantezii cu evadare, cu dragoste pe care nu mai poţi da, după ce te-ai săturat de ce puţin nu ai dat. Şi pentru cei care urăsc cadrele lungi, cu Dragoş Bucur mergând preţ de cinci minute pe lângă gardul unei unităţi militare, în „Poliţist. Adjectiv” (genial cadru, e cenuşiul existenţei la mijloc, e o metaforă pentru gând, pentru obişnuit, pentru ce îţi vorbeşti ţie, când în afară nu se vede nimic, de câte ori să-ţi spun, Cristi?!), „Bună…” vorbeşte în imagini şi inserturi de mesaj pe ecran. Romantism într-un film românesc, altul decât „Asphalt tango”? Da, şi romantism, şi stângăcii, şi vorbe grele – vai, cuvântul „p***” în gura unui adolescent cu pretenţii de Don Juan -, şi un scenariu improbabil, şi rezolvări stupide (finalul este poate cel mai prost lucru la filmul de debut al lui Alexandru Maftei). Nu îl recomand, dacă mie mi l-ar fi recomandat cineva, sigur îl detestam. Şi de ce să-ţi stric bucuria de a-l găsi singur?
„Iubitul mi-a interzis să port meşe. Şi gene false”, s-a tânguit Bianca la Capatos. „Ţi-a interzis el să umbli şi în fustă scurtă”, a ricanat gazda „Show-ului păcătos”, arătând spre breteaua care îi acoperea şoldurile roşcatei. Just, dar nu pierde omul în fiecare zi calificarea la Europene, ca să-l necăjeşti cu atâta „ignore” deodată.
