Piţipoancele au fost învinse, luni seară, la TV, timp de câteva ore, de premiile Gopo, nu că nu ar avea şi cinematografia piţipoancele ei. Dacă, în general, ecranele sunt acaparate de scandaluri între pseudovedetele României, premiile cinematografiei româneşti le-au clătit puţin ochii cinefililor. Cele mai aşteptate momente ale serii au fost, fără doar şi poate, decernarea premiilor pentru cel mai bun film românesc al anului, a premiilor pentru cei mai buni actori în rol principal şi secundar, dar şi a premiilor pentru întreaga activitate. După mai bine de 75 de ani de când îşi tot înfloreşte talentul, la 95 de ani, cu eleganţă şi umilinţă faţă de artă, maestrul Radu Beligan a luat premiul pentru întreaga activitate. Tot pentru întreaga activitate a primit o statuetă şi regizorul Nicolae Mărgineanu, cunoscut poate cel mai mult pentru „Priveşte înainte cu mânie”, „Un bulgăre de humă” sau „Binecuvântată fii, închisoare”. De aşteptat sau nu, echipa filmului "Poziţia Copilului" a adunat cele mai multe premii. Pelicula a fost aleasă ca fiind cel mai bun film al anului, regizorul acesteia, Călin Peter Netzer, a plecat acasă cu o statuetă Gopo pentru cel mai bun regizor, Luminiţa Gheorghiu a primit premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal pentru interpretarea personajului Cornelia, iar Vlad Ivanov şi Ilinca Goia au primit fiecare câte o statuetă pentru rolurile secundare. De altfel, filmul lui Netzer a primit premii şi pentru cel mai bun scenariu, cel mai bun sunet, dar şi premiul publicului. Cel mai bun actor într-un rol principal a fost considerat Victor Rebengiuc, pentru rolul Costache din „Câinele Japonez”, al lui Tudor Cristian Jurgiu. A fost o decernare cuminte, lăsând la o parte tentativele de a prelua modelul american de decernare a premiilor Oscar sau încercările de umor insipide pe ici, pe colo.
Filmele câştigă pe terenul arid al cinematografelor. Dincolo de astea, premiile cinematografiei româneşti parcă vin cu un gust amar, în contextul în care Galaţiul încă se confruntă cu o lipsa a cinematografelor. Avem filme premiate internaţional, în schimb noi, românii, nu ne putem vedea propriile pelicule. Ne bucurăm doar când mai vin caravanele de popularizare ale acestora, aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani cu „După dealuri” sau „Oameni şi melci”, rulate la Casa de Cultură a Studenţilor, respectiv, la Grădina de Vară a Teatrului Muzical.
