Istoric, filosof, scriitor, ziarist, diplomat. A supravieţuit cu un an Centenarului. A văzut România în sfârşit Mare, apoi crescând, apoi, exilul l-a pus la adăpost pe „ boierul Istoriei ”. Licenţiat în Litere la Sorbona, doctor în Drept la Paris, rănit pe front (nu demult, fusese înaintat general), în ´44, fusese trimis curier diplomatic la Stockholm, la negocierile de pace cu sovieticii: era periculos pentru regim. Cu o viaţă de roman, mai bine de două decenii în Africa, a fost artiyan al creerii Ministerului de Externe al unei ţări africane. S-a întors în ţară, constatând că aici oamenii şi-au schimbat portul, limba şi bunele purtări. Povestea undeva că a admirat, copil fiind, o Victorie trecând pe un car alegoric, omagiu simbolic naţional adus Marii Uniri. Avea să afle mai apoi că frumosul înger murise nu mult după acea defilare pe gerul cumplit! Simbolic: Victoria moare prima! Victoria fusese răpusă de o pneumonie - şi iată că iubitul povestitor al Istoriei anume pentru tinerii de astăzi, Neagu Djuvara, s-a stins tot sub aripa acestei boli, din nou ameninţătoare în România liberă!
Nu-i plăcea cuvântul „obiectiv” - istoricul şi-a permis să fie subiectiv şi sincer! Spunea că Istoria „are de-a face întâi de toate cu oameni, cu subiecte, nu cu obiecte” şi e alcătuită din „parţialităţi”. Se ridica împotriva măsluirilor istorice şi a falsului patriotism: „Singurul răspuns valabil este o totală cinste intelectuală. Numai astfel ne vom putea impune ştiinţei internaţionale”. De asemenea, credea că istoria este mereu în schimbare. I-a iritat pe pudibunzii sterili intelectual şi pe extremii naţionalişti, scormonind istoria noastră din vremea cumanilor (şi, iată, chiar Covurluiul nostru are, chiar şi ca nume, rădăcină cumană).
Era franc, chiar şi în subiecte legate de dumnealui ori de familia sa. „Politica noastră externă e cu c… în două lutre”, îmi declara, vorbind despre geografia care ne obligase mereu la duplicitate politică externă, într-un interviu în februarie 2012, când Universitatea „Dunărea de Jos” îl onorase şi se onorase numindu-l Doctor Honoris Causa. Observa că „e amuzant că, o ştiinţă diplomatică destul de dibace, pe care au avut-o marii boieri care au condus ţara timp de 600 de ani, li s-a transmis şi celor care sunt născuţi la coada vacii. E ca un fel de moştenire morală şmecheria… ”
Relatam în alt articol naturaleţea cu care s-a împrietenit şi cu presa gălăţeană: „Veniţi în partea stângă şi ţipaţi, că nu v-aud!”, le-a spus, franc, jurnaliștilor.
O comentatoare on line a articolului observa atunci: “Mulţi înghit în sec, dar a avut curajul să diagnosticheze corect societatea românească. La venerabila sa tinereţe este scuzabil să nu audă cu o ureche, însă mulţi dintre noi nu auzim cu amândouă, sau nu vrem să auzim.
Tinerii (cei care citesc…) l-au adulat pe povestitorul din „ O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri ”, formidabilă lecţie, care se adresează numeroaselor sale volume de istorie istorisită cu şarm. Dezamăgit, optimistul spunea la Galaţi : „de ce dracu´ din acest tineret valabil iese o clasă politică o-ri-bi-lă?! Eu nu mai vreau să fac politică, că mi-am aprins paie în cap cu toată România! Nu mai vreau să pun niciun epitet, căci risc iarăşi să iasă scandal…”
Adio, domnule profesor! Să ne povesteşti istoria când lăcrămată, când veselă şi acolo, Sus! Îngerii trebuie să fie foarte buni la Istorie…
Puteţi reciti şi din arhiva V.L., pe https://www.viata-libera.ro/politica-administratie/37032-galati-viata-libera-neagu-djuvara (Neagu Djuvara la Galaţi: “Politica noastră externă e cu curul în două luntre”)
https://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/37341-galati-viata-libera-cu-profesorul-neagu-djuvara-la-taifas-franc-din-acest-tineret-valabil-iese-o-clasa-politica-oribila („Cu profesorul Neagu Djuvara la un taifas frac… )
