Telefonul sună dincolo de uşă - pentru prima oară după foarte mult timp. Era linia scurtă, pe care nu intra decât preşedintele sau cineva apropiat din familie. Domnul Demetriadis, temutul miliardar, aşteptă deci plin de curiozitate ciocănitul respectuos al lui Joachim în uşa capitonată dar îl lăsă să bată până ce ciocănitul aproape imperceptibil ajunse la intensitatea dorită. “Da!” mârâi Aristide Demetriadis, regele neîncoronat al macaroanelor şi principalul proprietar al oţelăriilor Norton, cele în care îşi riscase, cu succes, vezi bine, întregul capital... După o mică pauză, necesară pentru a o da jos pe fierbintea Ines, deschise chiar cu mâna sa uşa, lăsându-l înăuntru pe Joachim, care purta pe o tavă telefonul, ca pe o prăjitură sunătoare.
- Alo, Ari?
Miliardarul nu aştepta nici un apel pe “linia scurtă”; în nici un caz de la cineva care să îndrăznească să-i spună “Ari”, aşa cum numai mama sa avusese voie s-o facă. Iar mama odihnea de mult într-un mic cimitir din Pireu...
- Cine eşti?!
- Nu, bătrâne - veni răspunsul - nu-ţi mai răsuci creieraşul, nu ne cunoaştem. Noi avem... branşe de afaceri foarte diferite. Hei, nu închide, nu sunt un comis voiajor! Poate un biet comis voiajor să-ţi afle numărul liniei telefonice particulare? Nu, specialitatea mea este mai solidă decât... decât oţelul Norton! Lucrez în ficţiune. Multă vreme - mi-e ruşine de vremurile acelea - apucasem pe căi greşite: făceam, o să râzi, abonamente fictive la “News Chronicle”. Ai citit de curând “News Chronicle”?
Ari făcu semn valetului, care ieşi imediat: “băieţii” urmau să localizeze telefonul nebunului, care îndrăznise să-l sfideze într-un mod atât de supărător pe miliardar.
- Hei, nu închide!, ceru vocea. Nu te mai reţin mult. De altfel, nu aş vrea să-mi localizezi telefonul. Ai avea o surpriză... Ei bine, am să fiu sucurt: m-am hotărât, în sfârşit, “să lucrez” în stil mare. Ce-ai zice de o răpire? A ta, de exemplu!
(Sub titlul “Eggs”, povestirea tradusă de Petru Iamandi a fost tipărită în revista literară “Cambressis” din Wales, Marea Britanie, în nr. 23 din martie 1995, cu o prezentare de Raymond Humphreys. An în care povestirea, selecţionată din revistă, a fost predată, de către profesoara Edeltraud Zwetler, la orele de Limba şi cultura… engleză, într-un liceu din Viena. Povestire tipărită în 20011 în antologia “WHODUNIT – The first Borgo Press book of crime and mystery stories” - SUA.)
(2)
- Cum îndrăzneşti?!, izbucni Demetriadis.
- Stai, nu te supăra, continuă blând vocea. Tu nu o să ai nimic de făcut! Am să fac eu totul. Am să te răpesc puţin, pe la ora cinci, aşa cum le stă bine unor gentlemani ca noi. Iar ziua să fie... Azi? Nu, azi sunt puţin ocupat, poate... mâine, dacă nu intervine ceva?...
Telefonul se întrerupse, iar miliardarul îl trânti la pământ şi-l călcă în picioare. Ginetta, body-guardul acesta discret, trecu fără zgomot prin dreptul uşii de sticlă armată care da în balcon şi Demetriadis îi zări umbra cu coada ochiului. "Ce glumă proastă!", îşi spuse. Muncise o viaţă din greu, pornise de jos, căzuse de câteva ori şi o luase de câteva ori iarăşi de la început, pentru ca azi să ajungă bătaia de joc a unui cretin! Îi va concedia pe tehnicienii de la centrala telefonică, iar oamenii lui, dacă vor pune mâna pe intrus, îl vor face să admire apusul soarelui de pe fundul lacului Victoria...
* * *
Demetriadis se trezi după prânz, lac de sudoare. Iar avusese unul din coşmarurile acelea istovitoare, cu furnici. Se făcea că scârboşeniile mărşăluiau într-un şir lung de-a lungul trupului său, de la picioare spre frunte, iar corpul lui începuse să intre în rezonanţă, ca un pod vechi pe care trec soldaţi în pas de defilare. Paşii micuţi ai insectelor îl făcuseră să vibreze, patul începuse să tremure şi el, tot mai puternic. Ceaşca de pe noptieră căzu şi se sparse cu zgomot de covorul care ar fi trebuit să atenueze şocul. Piciorul drept (cel în care - Ari îşi aminti şi prin somn - trăsese acum treizeci şi ceva de ani un poliţist grec) se rupse de la genunchi şi bucata desprinsă alunecă jos, unde se sparse în fărâme. Şaua nasului se prăbuşi ca o punte de nisip, îngropând cu ea sute de furnici. Acestea continuau însă, implacabil, să mărşăluiască...
Se trezise urlând. Aşteptă câteva clipe. Oare oamenii lui îl auziseră? Ar fi fost jenant. Sună după Joachim, iar după cinci minute îl cuprinse, încet, frica. Nu văzuse în timpul acesta nici umbra lui Ginetta trecând. Şi apoi, dacă l-ar fi auzit strigând, Ginetta ar fi trecut şi printr-un zid de beton de trei metri, ca să-l salveze!
Îi trebui câteva minune bune ca să se îmbrace singur, tot cu hainele de ieri! Ieşi în antecameră, dar Ines, care-i ţinuse de cald doar cu câteva ceasuri în urmă, lipsea. Se uită pe fereastră, îndepărtând cu grijă perdelele: nici Alexis, grădinarul specialist în instalarea capcanelor pentru păsări, nu-şi făcea de lucru printre flori (nici păsările nu erau autorizate să păşească pe domeniul miliardarului!).
(3)
Demetriadis intră, cum era şi firesc, în panică. Tâmplele i se zbăteau, poate şi pentru că la petrecerea din ajun băuse prea multă şampanie.
Coborî în salonul de jos: pahare abandonate, platouri pe jumătate pline, totul rămas împietrit, ca şi cum ar fi căzut o bombă undeva aproape, şi invitaţii - lăcustele acestea de care nici un miliardar nu poate scăpa - s-ar fi refugiat într-un adăpost... Cu inima bătând periculos, Demetriadis luă la rând cameră cu cameră. Toate goale, părăsite parcă de curând. Nimeni! Peste tot, o tăcere înspăimântătoare. Ridică telefonul, dar centrala nu răspunse. Prin marile ferestre putu însă observa o viermuială în dosul arborilor de guyava.
Urcă în fugă scările pentru a-şi lua din sertar Browning-ul, ultimul prieten. Pistolul era încărcat. Îl îndesă în buzunar şi se strecură afară din castel, pe una din intrările de serviciu. Se târî până aproape de imensa pajişte. Pe gazonul englezesc, cărat gata încolţit în pământul lui, tocmai de undeva de lângă Londra, o mulţime de necunoscuţi călcau acum fără nici o reţinere. Ba, mai mult, câteva limuzine cu şase uşi striveau pur şi simplu gazonul englezesc sub roţile lor... “Şi dacă, ştiu eu?, creditorii nu vor scoate la licitaţie?”, gânguri o tânără îmbrăcată într-un ucigător taior Guy Laroche. “Exclus, doamnă”, o asigură un individ cu înfăţişare de portărel.
Primul impuls fu acela să-i împuşte. Erau totuşi prea mulţi, iar el era, pentru prima oară, într-o poziţie necunoscută. Furios, se repezi la intruşi, urlând în greceşte: “Afară de pe proprietatea mea! Afară!” Doi bodyguarzi bine clădiţi (care, evident, nu erau ai lui!) îl târâră însă fără prea multe vorbe afară de pe proprietate. De pe propria lui proprietate! De altfel, gardul electric părea debranşat, porţile domeniului erau larg deschise, iar camerele de luat vederi, moarte şi ele, nu se grăbiră să se rotească după actorii acestei scene.
Aristide o luă pa jos, pe drumul lung de şapte kilometri, până în capitala insulei. Acolo va apela la poliţie. Un bătrân neputincios la drept vorbind - chiar dacă o călărea din când în când pe Ines, mai bine zis o lăsa pe ea să se desfăşoare... - un bătrân asmatic, cu părul bine albit sub stratul de vopsea neagră, cu barba nerasă, plină de fire albe care-i făcea faţa să pară stropită cu sare şi piper...
(4)
Avu totuşi norocul să fie ajuns din urmă de un taxi. Al doilea noroc era acela că îşi luase la el carnetele cu cecuri. Pentru că şoferul, privind cu neîncredere hainele cu care miliardarul se târâse prin boscheţi, îi ceru să plătească înainte. "Nu, nu primesc cecuri!", refuză însă, hotărât, omul. "Am fost de prea multe ori tras pe cosor! Mie îmi dai cheş!". Omul trebui să-şi însoţească vorbele cu gesturi, pentru ca miliardarul să înţeleagă ceva. "Eu sunt Demetriadis!", repetă el de câteva ori "sesam-ul" care deschidea orice uşă din lume.
Şi atunci se întâmplă ceva ciudat. Şoferul îl îmbrânci pur şi simplu afară din maşină, aruncându-i apoi în faţă un ziar murdar de mâncare. Maşina se îndepărtă într-un nor de praf, lăsându-l perplex pe miliardar. Încercă să-şi aducă aminte ce înseamnă "cojones", pentru că ştiuse cândva să înjure destul de onorabil în spaniolă. Şi ochii îi căzură pe ziarul care îl ţinea în mod automat în mână, "News Chronicle". "CĂDEREA UNUI GIGANT: Demetriadis ajuns la faliment într-o singură noapte!". Şi: "Regele macaroanelor urmărit de creditori". Sau: "După dezastrul de la Oţelăriile Norton, 1.000 morţi; Poliţia face o anchetă; după principiul dominoului, toate afacerile miliardarului Demetriadis sunt la pământ; creditorii îl vânează deja, pe insula unde s-a ascuns!". Îi trebui mult timp ca să înţeleagă, începând cu nişte cuvinte pe care le pricepea, cum ar fi "Demetriadis", "Norton" sau “policia". Îl ajutau şi fotografiile: una a lui, de acum vreo zece ani, când încă mai permitea să fie fotografiat, alta a unui accident groaznic (dedesubtul pozei scria "Norton..."), apoi ceva de-a dreptul incredibil. Un poliţist aşezat lângă un afiş cu chipul lui, al lui Demetriadis. Pe afiş scria (văzuse de multe ori la filmele cu şerifi şi bandiţi!): WANTED!
Mototoli cu un gest mecanic ziarul şi continuă să meargă spre oraş. Înapoi nu se putea întoarce. Va merge înainte şi o va lua, din nou, de la început. S-a mai ridicat el şi alte ori de jos! Mai avea el legături pe continent, legături care nu puteau fi afectate de nici un dezastru. Sigur, legături nu foarte "ortodoxe", dar şi el, Ari, era acum în afara legii... După câţiva kilometri, găsi un loc potrivt ca să scape de pistol. Un miliardar sărac nu trebuia să fie găsit cu aşa ceva în buzunar!
(5)
Aproape ajunsese în oraş - îl putea vedea strălucind înşelător în nimbul de praf. Un Ford vechi rulă pe lângă el, oprind uşor. Când ajunse în dreptul fostului magnat, portiera din faţă se deschise şi bătrânul de la volan îi făcu semn, cu blândeţe, că poate să urce. Demetriadis scrută din ochi distanţa pe care o mai avea de străbătut, dar simţea cum îl lasă picioarele, şi faptul că bătrânul i se adresă în greceşte, îl făcu, în loc să devină bănuitor, să capete încredere. Se lăsă tras, cu blândeţe, pe bancheta din faţă. Pe “locul mortului”. Omuleţul se întoarse spre el, zâmbind: “Regret că trebuie să te răpesc înainte de ora cinci, Ari”, spuse bătrânul. “Dar am promis că am să te răpesc şi trebuie să mă ţin de cuvânt! Lăsând gluma la o parte, trebuie să-ţi mărturisesc că am, într-adevăr, mare nevoie de milioanele astea. Opt milioane, care pentru tine nu reprezintă nimic, dar pentru mine înseamnă că pot să o iau de la început. Ştii, ca şi tine, am căzut de multe ori şi am luat-o de la capăt. Bineînţeles, niciodată nu am ajuns atâta de sus...”
Doar câteva secunde îi trebuiră fostului miliardar ca să înţeleagă. Şi, într-o zi în care un altul, mai puţin robust, şi-ar fi tras pur şi simplu un glonte în cap - mai ales că avusese şi cu ce! - el găsi destule resurse interioare ca să râdă cu poftă. Un râs domol, sincer, cum nu mai râsese cu adevărat din copilărie, atunci când auzise că bestia de taică-su murise.
(6)
După ce Demetriadis, regele neîncoronat al macaroanelor şi proprietarul majoritar al oţelăriilor Norton, înţelesese din articolul acela de ziar că nu mai era nicicum miliardar, ci, din contră, urmărit pentru datoriile uriaşe care vin brusc la căderea imperiile financiare, şi că, desigur, va fi anchetat pentru nereguli care musai se vor descoperi la anchetarea uriaşului accident de la Oţelăriile "Norton" (la o mie de morţi, opinia publică cere, nu-i aşa, un ţap ispăşitor, iar un bogătaş este ţapul potrivit!), el găsea puterea să vadă hilarul: un bătrânel tocmai... îl răpise. Pentru... recompensă!
- Îmi pare sincer rău, bătrâne, continuă să râdă fostul miliardar. Vai, şi cât ai mai riscat! Dacă te descopereau băieţii mei, acum ai fi sprijinit cu spinarea fundul Lacului Victoria! Scuză-mă, nu vreau să te jignesc: ştii, tu eşti ultimul prieten consecvent, nu m-ai părăsit...
Şi, părându-i-se că bătrânul nu a înţeles, continuă: "Îmi pare rău că te-ai pregătit sufleteşte pentru o victorie, însă va trebui să-ţi cauţi alt miliardar! Ştii englezeşte?” “Yes, sir!”, răspunse simplu bătrânul. “Atunci ia şi citeşte!” - şi-i îndesă în mâini foile ziarului în care, pe pagina întâi, se lăfăia portretul lui Ari: WANTED!
- Mă bucur că-ţi place, spuse bătrânul. Mai ales că este scos în tipografia ta. De acolo ţi-am telefonat, dar tu trebuie să fi uitat că mai ai şi o tipografie. Ştii, sincer, îmi pare bine că-ţi place ziarul, pentru că... eu l-am făcut! M-a costat o “bătrână” ca să trag o ediţie falsă. Fii pe pace, la Norton nu s-a întâmplat nimic! Am profitat că presa de dimineaţă ajunge pe insulă cu o singură şalupă - cum s-ar spune, toate ouăle în acelaşi coş. L-am îmbătat pe poştaş - zace şi acum pe undeva, săracu’ - şi am înlocuit ediţia de astăzi cu una falsă. Prietenii tăi au citit; a fost de ajuns ca o servitoare sau un bucătar să aducă un singur ziar, pentru ca reacţia să se propage în lanţ printre invitaţi! Dacă-l citeşti pe Shakespeare, le înţelegi mai uşor mentalitatea...
Dar mâine, când va veni ediţia cea bună, în care se vorbeşte despre decoraţia pe care o vei primi de la Regină, când contabilii, bucătăresele, pipiţele, chibiţii, gorilele şi monşerii se vor întoarce, când se va fi reinstaurat Sfânta Proprietate Demetriadis, atunci, recunoscători, noi, cu toţii, te vom iubi...
(Va urma)
Ilustrație de Victor Cilincă
