„Mi s-a raportat că întreţineţi relaţii cu o tovarăşă… în mod neprincipial şi nepotrivit politic”, îi spuse, încurcat, maiorul Panaitopol. Locotenentul Didi Mauna, un băiat înalt, un pic prea corpolent pentru vârsta sa, se fâstâci, însă răspunse: „Tovarăşu maior, raportez că viaţa mea particulară nu priveşte pe nimeni, atât timp cât suntem cetăţeni serioşi, şi…şi…” Maiorul se încruntă şi bătu cu pixul în blatul biroului. Pixul se rupse. Didi stătea în picioare şi, dacă în loc de caschetă ar fi ţinut o bască între degete, aceasta ar fi fost deja mototol… „În România nu există „viaţă particulară”! Totul NE priveşte, înţeles?! Tovarăşa a fost soţia unui transfug. Ăla a scăpat bine-mersi în Iugoslavia, a devenit duşman al poporului, iar un ofiţer de Miliţie are acu´ nesimţirea să se cupleze cu nevasta ăluia! Ieşi!” Mauna ieşi. În hol, îi şopti Frosei, dactilografa care abia prididea bătând la maşină (se spune însă că… „miliţienii bat manual”): „Haide, bre, să-ţi zic un banc: când are miliţianul creierul cât nuca?” Cum fata nu ştia, Didi rânji: „Când e umflat cu pompa. Dar să nu mai zici bancul, că…” Ieşi în stradă.
Didi avea în curs o anchetă. Fusese sinucidere, accident sau crimă? Victima, un Neica-nimeni, dar care lucra într-un institut de cercetări cu regim special, tocmai era condusă pe ultimul drum, iar poliţistul alergă să mai prindă cortegiul. Căută în şir şi intră în vorbă cu domnul Axinte, coleg de muncă cu mortul. Vorbiseră şi ieri, la servici. Pe Axinte îl sperie cu un inexistent colonel Andreescu, bănuitor, care sigur va veni să-l ancheteze, aşa că mai bine să nu se încrimineze şi să discute numai cu el, cu Mauna – aşa îi câştigă locotenentul încrederea. Când îi mai şopti şi că existau plângeri scrise împotriva sa (invenţie!), Axinte îngălbeni. „A, trebuie să fie intrigantu´ăla de Grigorescu. Dar să ştiţi că el vinde ţigări de contrabandă!” Aşa, anchetatorul putea avea acum cu ce să-l preseze pe acel Andreescu, “să colaboreze”, să dea alte amănunte, poate preţioase, despre mort...
Prin mocirla iernii, pataşca se grăbea să ducă pe ultimul drum un biet bugetar. Câteva persoane încotoşmănate, care se învoiseră de la serviciu pentru a semna condica la cimitirul „Eternitatea”, urmau cu pas automat atelajul, vorbind despre ziua de mâine cu tupeul celor care sunt siguri că o mai apucă. Din cauza curselor de convenţie, care se grăbeau, şi a străzii înguste, vizitiul cernit al dricului, cioclul fu nevoit să-şi pocnească gloabele cu hăţurile. Acum, cortegiul chiar alerga prin noroi.
Când Didi se întâlni, seara, cu Tatiana, şi el avea noroi pe haine.
(II)
Tatiana era obosită. „Foarte-foarte obosită”, sublinie ea. Copii sunt uneori mai obositori decât săpatul ogosarelor, spunea adesea Tatiana. “Tenuţa lui”. „Ştii tu, domnule mare detectiv, de ce au unele cărţi colţuri metalice, strălucitoare, de cred plozii că-s de aur?” Nu, Didi nu ştia. Nu mai avusese astfel de… cazuri. Ea scoase din raft o ediţie de poeme de lux, cumpărată pe sub mână (fusese de fapt promisă unui cunoscut gestionar de Aprozar, mahăr de cartier). Cartea avea colţuri strălucitoare. „Ei, o carte are colţuri, ca să-i intre cartea-n cap şi idiotului de şcoler!” Şi, sugestiv, ea îşi atinse tâmpla, în mod repetat („în mod adăugat”, ar fi spus criminalistul, însă ea era profesoară). Îl sărută pe buza de sus, cu toată puterea care îi mai rămăsese după orele de curs şi după ce spălase cu apă rece. Tatiana îşi linse buzele: „Măi, iar ai mâncat otrava aia dulce! Să ştii că te bat!” Da, Didi mânca pe ascuns dulciuri, mânca ceva de speriat! Şi citea romane poliţiste proaste! „Am avut nervi”, spuse el. „Iar maiorul acela?” „Am să-mi dau demisia! Mai bine mă fac strungar, decât să rămân fără tine!” Replica asta o făcu mai vioaie pe „tovarăşa profesoară”. Se întinseră pe canapeaua îngustă, împletindu-şi picioarele lor prea lungi – cât să nu cadă naibii! – şi el îi mângâie părul aspriu ca şi privirea înşelătoare (de fapt, ea era un om bun care prefera să pară dur) şi îi povesti cum investigaţiile lui dăduseră iar rod: colegii mortului, anchetaţi de el, se turnaseră unii pe alţii, în lanţ, numărul celor reclamaţi ca siguri ucigaşi crescând exponenţial. Tot azi sosise însă, pe adresa întreprinderii, şi scrisoarea de adio a celui decedat: „Sinucidere, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră!” – se încheia declaraţia către directorul Institutului de cercetări unde nefericitul lucrase la munca de jos şi către „organele de partid şi de stat”. Normal, scrisoarea fusese incinerată.
Didi se uită la ceas, grijuliu să n-o trezească: mai avea o jumătate de oră până la întâlnirea cu Nicu Şpil. Un ticălos, dar unul mic. Atunci când apărea un caz grav, cineva îl aresta „preventiv” pe Nicu, iar cazul era „rezolvat”! Lumea, inclusiv Şefii, uitau de tărăşenie, iar Şpil mâna pe gratis în arest, până se îndrepta vremea. Uneori, chiar reuşeau să descopere Urma. Alteori… Atunci, Şpil era din nou bun la toate. Mai toată lumea din birou ştia şpilu´ ăsta… Trebuia acum să-l elibereze şi doar să-i făcă, tot… preventiv, un „na-na” cu degetul...Au şi miliţenii buni un cod al onoarei, un… cum naiba-i zic niponii? „Bushido”: chiar dacă întâi arestezi brusc, caută şi… vinovatul bun!
(III)
Didi ajunsese cam târziu la ea, Tatiana moţăia deja în timp ce-i deschidea uşa. Apoi ea se târî înapoi ca să doarmă măcar un picuţ, iar el se gândi că o poveste – una poliţistă, că el nu ştia poveşti civile - , oricum, o poveste oarecare o va ajuta să adoarmă oarecum şi să doarmă orişicum. „A fost o dată ca întotdeauna, într-o ţară cu mai mulţi zmei decât sticleţi şi cu împăraţi peste clanuri şi partide, era un poliţist împărătesc – asta se scrie, cred, cu P mare de tipar”, povesti el. Ea mârâi ceva nedefinit, nu ştiai dacă-i place, o enervează sau nici n-aude. „Tocmai dispăruseră din nou nişte principese şi erau în zonă zmei ai zmeilor al căror stil de răpire se asemăna întrucâtva cu cazul în speţă: adică răpire fără urme de prinţese” - continuă el. „Cei trei fuseseră deja invitaţi la secţie ca să dea declaraţii, în caz contrar... bla-bla-bla, bla-bla-bla, boum! Aflând din timp cam ce se punea la cale, Zmeul număru’ Unu, zis Bălăbănilă, de la obiceiul de a clătina sceptic din cap, zmeuţ care nu era chiar un ageamiu, o luă mintenaş la sănătoasa şi nu se opri până-n Padurea Verde, unde nimeni nu te vede. Zmeul număru’ Doi, Fâşneţilă, care era şi mai şulfit, se prezentă voluntar la secţie chiar în timp ce Poliţistul împărătesc cu P mare îi scria cartea poştală de convocare şi se gândea dacă să folosească „f” mare de mână sau „F” mic de picior. Zmeul puse pe masă, scrise caligrafic, nu unul, ci chiar trei alibiuri personale pentru noaptea presupusei răpiri. El susţinea că fusese ori la Sibiu, ori la Focşani, ori la Giurgiuleşti – Republica Sovietică Socialistă Modovenească, lucru certificat de un amic care băuse cu el până a doua zi la Chişinău. „Chiar şi acum, dacă-i telefonaţi, o să recunoască că bea cu mine la cârciuma de lângă Teatrul ”Guguţă” din Chişinău”, îl asigură pe poliţai Fâşneţilă. Poliţistul cu P mare de tipar nu avea decât să aleagă din stivă alibiul care poftea: el, zmeul, nu avea nicio pretenţie - „tăti alibiele” erau mişto!”
Dimineaţă, Petrică se prezentase iar la secţie, cerând să i se pună cătuşele. Cum afla de vreun nou omor neelucidat, Petrică se şi prezenta la Miliţie şi recunoştea că da, el era ucigaşul. Petrică era un tip sabsolut normal, vremurile nu erau normale: băiatul avea un bunic popă şi avusese un străbunic lider într-un partid istoric ; toţi verii lui Petrică făceau închisoare politică şi se gândea că ar scăpa mai ieftin cu auto-acuzaţia, falsă, de omor. Dar n-a avut noroc nici acum, nu era vorba de crimă, ci de un accident stupid…
(Va urma)
