Inspectorul Viorel Mătăsaru nu avea cum să fie în largul său. De obicei ancheta furtişaguri de gravitate medie, acum avea pe cap o ditai crimă şi nu se făcea să ajungă după echipa de criminalişti. Întârziase binişor – sigur, avea acoperire, investigase un furt, deocamdată fără o pistă reală de suspecţi. „Tati, când ai intrat tu prin faţă, din magazia aia, prin spate, a ţâşnit unul. Aşa, ca la filme, când gaborii sparg exact uşa de la faţă, şuţul urmărit sare binişor pe geamul din dos!”, îl informase Raul, umplându-l de nervi. Ce limbaj de fiu de poliţist! Sigur, îşi iubea enorm progenitura, însă fosta soţie, care îi consuma acum pensia alimentară după ce îi consumase şi zilele, tocmai îi lăsase puştiul: ea se plimba, săraca, prin Grecia! Iar inspectorul nu putea lipsi de la serviciu, nu?! „Omul cela”, insistase băiatul care se plictisise aşteptându-l în maşină, unde îl lăsase tată-său pe tot timpul anchetei, tocmai ca să nu vadă cumva lucruri nepotrivite cu vârsta lui, „omul acela era speriat şi abia se abţinea să nu fugă. Avea faţa umbrită de guler şi de cozoroc, dar am văzut de exemplu un pistol la el. Un Glock.” Tatăl se enervă: „Ştii chestiile d-ăstea, cu mărcile de pistoale, cu cuţite şi săbii ninja, exact de la mă-ta! Că nu doar de la mine!” Raul adăugă însă, mai încetişor: fusese un Glock de jucărie, evident, din plastic, însă destul de convingător pentru un jaf mititel. Băiatul îi putea spune şi unde văzuse astfel de jucării în oraş: în două locuri. Tatăl îi spusese să tacă, dar îşi notase în gând adresele…
Acum, îl lăsase pe copilul de nouă ani de jumătate de oră în maşină, cu motorul pornit, pentru aerul condiţionat – o risipă de benzină! Cu o carte cu poze şi un telefon mobil.
„Colegii mei m-au poreclit „Goblen”, şi ştii de ce?” – se făloşise Mătăsaru în faţa copilului. Raul voia să ştie de ce. „Pur şi simplu pentru că sunt foarte-foarte meticulos în anchetele mele, ca atunci când coşi, ics după ics, la un goblen, un tablou din acela ţesut. Chiar aşa sunt eu de bun, daaa?!” De fapt, isprăvise până acum o singură anchetă, începută de alţii – o clasase adică! Motiv pentru colegi ca să facă mişto de el.
Inspectorul lăsă plodul în maşină şi urcă în Clădirea Paradise.
(II)
"Paradise" era un bloc de sticlă cu pereţi prăfuiţi. Pe uşile din sticlă de la intrare, pe balustrade, chiar şi pe pereţi, puteai observa amprente vechi, unele lăsate probabil cu răutate de către angajaţi. Când inspectorul Mătăsaru trecu pragul biroului managerului şi pătrunse astfel la scena crimei, Matei, medicul legist desemnat, tocmai se ridica de deasupra cadavrului: terminase deja! Strânse termometrul: decesul se petrecuse undeva spre sfârşitul nopţii.
"Puteţi să-l mişcaţi, că s-au executat fotografiile şi măsurătorile", îl informă doctorul, care ieşi pe balcon ca să fumeze. Cadavrul domnulului Nicolo Brizante, zis Paradis, căzuse după birou şi era practic invizibil. Inspectorul se apropie şi văzu, scârbit, sânge. "Nu am găsit amprente pe birou sau dulapuri. Şi uşile sunt complet curate" - raportă raportă Hua-Ching-Liǎng, şeful echipei. "Ce spuneam eu?" - spuse, relaxat, inspectorul: nu putea fi aici decât mână de superspecialist! Într-o clădire jegoasă, cu amprente peste tot, moare un barosan cu biroul-lună! Nu ţi-e clar?
În maşină, poliţistul bombăni, înfrigurat: puştiul umblase la aerul condiţionat! "Cocoşel, te-ai plictisit?", întrebă inspectorul. "Nu, m-am jucat şi eu". Şi arătă că pusese arma tăticului la loc în torpedou. "Tati, dar de ce îl duc pe ăla la morgă în sac verde?" - făcu cel mic, curios. "În filme, toţi sacii ăia sunt negri şi asta nu poate fi o întâmplare, nu tăticule?". "A fost ecologist, cocoşel", improviză, ca un artist, inspectorul. Era deja mai binedispus, gândind cu voce: "Şefu´ o să aibă un caz greu, criminalul a şters toate amprentele! Şi a ascuns cadavrul bine după birou!". "Am văzut femeia de serviciu puţin mai devreme, în timp ce matale anchetai spargerea. Mă uitam după hoţul acela care a ieşit, ştii, prin spate, acela cu pistol Gluck, şi atunci a apărut tanti Frosa, gâfâind". "De unde ştii tu femei de serviciu?". "Am aflat din vorbe: s-a oprit chiar lângă maşină, la vorbă cu o vecină de-a ei, n-am spionat! Tanti chiar se plângea că a trebuit să stea până la ora aia la "Părădis" - c-aşa-i zice ea, că îi reproşase şeful că găsise praf în birou, când venise noaptea cu o fufă. Şeful fusese atâta de indi… indigi… indignat, înctât o sunase pe tanti Frosa după miezul nopţii. A venit în ziua ei liberă, aşa a mai spus. Iar cealaltă i-a spus: "Bine, Froso". Poliţistul ciuli urechile: "Tărtăcuţă, îmi pare bine că tact-tu te-a făcut cu urechi atât de mari!". "Tati, da´ ce-i aia, "fufă"?".
(III)
„Tati, ai şi descoperit criminalul?” - voi să ştie ăla micu´. „E doar chestie de timp cocoşel, da´ e ca şi cum l-aş fi găbjit edeja”, răspunse relaxat inspectorul înlocuitor Mătăsaru, zis Goblen. Victima, Nicolo Brizante, era, din fericire, cetăţean român la data morţii, astfel încât poliţistul nu întrezări alte complicaţii internaţionale care să le grăbească inutil ancheta. O anchetă ce se arăta foarte dificilă: arma crimei părea să fie o scrumieră, sau poate colţul ascuţit al biroului, pline de sânge închegat – o scrumieră aruncată la furie sau un leşin fatal, cu tâmpla lovită de colţul ascuţit, însă asta ar fi fost ceva prea simplu! În realitate niciodată lucrurile nu sunt ceea ce par… Poate că era la mijloc comanda unui şef de clan mafiot, astfel că fusese angajat unul care să însceneze o păruială banală ori un accident, se putea gândi inspectorul. Dar mâine îi revenea oricum pe cap şeful, care o să preia hăţurile operaţiunii şi gata ! „Şefu´ n-o să mai aibă mare lucru de făcut după mine”, continuă el cu voce tare în faţa copilului său martor, precizând imediat: „Fleacuri : să poa' să pună sub urmărire discretă cei vreo treizeci de parteneri de afaceri dubioşi ai victimei, pe cei care îi vor moşteni clădirea Paradise… ” „E închiriată”, preciză, lingând o acadea, puştiul, care auzise se pare multe de la tanti Frosa, îngrijitoarea de la „Paradise”. „Mă întreb dacă lui nenea mortu´ îi telefonase tanti fufa că vine să-i spuie ceva sau o sunase chiar el”, medită cu glas normal piciul. Tatăl se încruntă, grijuliu: „Să nu cumva să mai spui cuvântul ăsta cu F, că tare-tare ne mai supărăm noi! Şi ce-are-a face cine pe cine a sunat noaptea, ha?!” „Păi, cam are, că nenea mortu´ fusese supărat tocmai noaptea că găsise praf în birou, că altfel suna pe tanti Frosa înainte, pe lumină, nu?” „Mda, văd că tu, cocoşel, gândeşti cam ca mine”, aprobă „Goblen”. Perfidul copil nu se lăsă, continuând: „Şi de ce n-ar fi mers el să vadă dacă e curat, e aerisit, sunt flori la biroul lui înainte de a invita o tanti, chiar şi una cu F? Mămica dă totdeauna cu aspiraturu´ înainte de a invita pe cineva la ea. Şi nici măcar nu mă pune să dau şi eu cu cârpa, ca alte mame, se chinuie ea singură cu nenea. Pe mine mă lasă la joacă, cât vreau eu. Tu mă ţii închis în maşină, copiii nu se lasă singuri în maşină!” „Şantajist mic! Auzi, să nu te mai văd că pomeneşti de mă-ta!”
(IV)
Şi, încerând să fie mai mieros, tăticul băiatului, inspectorul Mătăsaru, continuă: "Dragul tatii Raul, să ştii şi tu că pistolaşul ăla cu care te-am găsit jucându-te, ăla din torpedo, să ştii e de jucărie!". "Daaa - zâmbi puştiul, siiigur, e o "jucărie" din dotarea Poliţiei române abia din 2016. Am citit pe Google". "Ăştia de mititei se apucă de Google!", musti inspectorul. Copilul continuă, impasibil: "Da´, tati, ai uitat să pui şi gloanţe în încărcător!". Şi puştiul, copil de poliţist, turui, ca la şcoală (oare la şcoală nu-i ascultă cumva şi la lecţia de armament?): "Pistol marca: Glock 17. Dotat cu safe action, e alegerea preferată a poliţilştilor din o sută de ţări! Calibru: nouă milimetri. Masa de apăsare pe tragaci: 2,5 kilograme standard, opţional 2-5 kilograme. Viteza iniţiala a glonţului: 360 metri pe secundă. Rata de focuri: 40 focuri pe minut. Are numai 34 de componente, iar asta-i foarte OK!". Poliţistul scoase iar pistolul abia pitit înapoi în torpedo şi-l privi ca pe-o iubită nouă: nici nu ştia că are aşa ceva, atât de cool! Spuse însă băiatului, prefăcut dezinteresat: "Băăăi, special te-am ispitit, ştiam c-ai să umbli la el. Acum am amprentele tale pe el, aşa că ai mare grijă cum te porţi cât eşti în custodia mea!". Inspectorul porni maşina. "Tati, da´ custodie ăsta e un cuvânt cu C pe care nu trebuie să-l spun? Că eu nu ştiu chiar toate-toate cuvintele…". Însă inspectorul se gândi că ar putea profita de norocul la descifrarea unor mistere pe care îl dovedea băiatul său (poliţistul era convins că daaa, asta şi era, noroc, noroc chior). Plus, desigur, şi inteligenţă, "că cu cine să semene la minte şi la altă chestie băiatu´ lu´ tata?"). Dacă, DIN discuţiile cu minorul, EI elucidau naibii cazul, atunci mâine, când va reveni la serviciu inspectorul şef Popoiu, va găsi iată cazul rezolvat! Numai de nu i-ar da pe loc alt caz greu de rezolvat… "Ia zi, detectivu´ lu´ tata, cam ce cerc de suspeţi am putea avea? Cum m-ai pândit pe toată lungimea anchetei, ai tras cu urechiuşele, başca şi ce ţi-am mai dezvăluit eu, tu cum ai proceda?". Raoul se prefăcu imediat că gândeşte, încreţind fruntea "ca la miliţieni", însă deja îşi făcuse de ceva timp o părere. "Eu aş vedea cine l-a sunat pe nenea mort seara sau noaptea, i-aş întreba apoi pe rând unde au fost în orele următoare…". Şi, ca bonus, îi spuse tăticului un banc bun cu miliţeni, de pe vremea când el era doar o planificare în familia Mătăsaru: unitatea de măsură a inteligenţei, în vremurile acelea, era ţianul, cu multiplii şi submultiplii săi. Tăticul nu gustă gluma...
(V)
Dură ceva până când inspectorul avu acces la proba care să-l ducă poate, vorba micuţului său detectiv de nouă ani şi-un pic, la „elucidarea cazului în speţă”. Şi când te gândeşti că puştiul nici măcar nu citea cărţi poliţiste: „prea plictisitoare!” De data aceasta, inspectorul nu-l mai lăsă pe copil să aştepte în maşină, chiar în faţa Inspectoratului de Poliţie: minorul abandonat încarcerat i-ar fi adus mari necazuri de la Protecţia Copilului! Plus că poliţistul începuse să depindă de flerul puştiului…
Copie numerele de la care victima fusese sunată, începând cu 19,30. După unu noaptea, la câteva minute unul de altul, acelaşi apelant, patru apeluri. „Ce nervoasă mai era şi tanti aia!”, constată Raul, care îl spiona peste umăr (de fapt, pe poliţist chiar îl durerea umărul, căci îl lăsase cât mai jos posibil, ca băiatul să vadă lejer; cum se mai sacrifică taţii adevăraţi pentru fiii lor !). La cel de-al cincilea apel al apelantului numit Ramona, Niccolò Brizante răspunsese, nefericitul… Puştiul îl înghionti: „Nu suni?” „Nu e o idee rea, cocoşel”, murmură poliţistul. Începu cu primele numere. Femei sau bărbaţi, care începeau, cu plăcere sau oficial, cu „Ce surpriză, Nic” ori „Pronto, domnu´ Paradis!” La ultimul număr nu răspundea nimeni. Încercă de mai multe ori, doar era pe creditul mortului. „Eşti… OK?” – auzi în sfârşit o voce încordată. „Dacă ţii să te răzbuni, ar trebui să vezi cum arată faţa mea de la pumnul tău. Sper că te doare, doar ţi-am spus clar: nu mă provoca, porcule!” Ei, asta n-ar fi trebuit să audă copilul, dar în fond porcul este mai întâi şi mai întâi animal şi abia mai apoi, expresie…
*
„La televizor urlă că iar e o crimă nasoală!” - oftă cu obidă domnul comisar şef Iuliu Popoiu, a doua zi. Era bronzat şi fără chef. „Aţi fi putut şi voi mişca măcar ceva! Presa deja comentează că se plimbă mafioţi ucigaşi în lubertate, iar noi sforăim la umbră, cocoşel” La care expresie vulgară, inspectorul Mătăsaru îl expedie pe puşti în antecameră, la secretară. Aproape că trânti dosarul pe biroul şefului. „Ia, luaţi de colo, domnu´ comisar!” „Şef ! Comisar şef!”, ridică glasul Popoiu, dar încremeni. Inspectorul anunţă: „Floare la ureche! Nu trebuie decât să fie dată în urmărire generală. Nenorocita şi-a pierdut puţin cumpătul, dar ticălosul o merita! Secretara victimei îi ştie şi adresa cea mai nouă, despre care mortul nu aflase. Am muncit ceva la csaz!” Şi ieşi din birou ca un galant.
(Va urma)
