În acest sfârşit de săptămână, Teatrul Dramatic "Fani Tardini" a programat pentru spectatorii gălăţeni două spectacole care vorbesc despre căutările oamenilor, dictate de nevoia permanentă de redefinire a relaţiei lor cu ei înşişi şi cu lumea în care trăiesc.
Sâmbătă, 9 iunie, de la orele 19,00, sunteţi aşteptaţi în Sala Mare, pentru a vedea "Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant", povestea unui impresar de teatru din epoca victoriană, care făcea furori cu reprezentaţiile sale, în care misterul era exacerbat până la ezoterism. Patru dintre cei mai buni actori ai teatrului duc greul acestui spectacol complex, jucând fiecare mai multe roluri, într-o atmosferă de circ învechit: Cristian Gheorghe, Oana Mogoș, Ionuţ Moldoveanu, Vlad Volf. O regie coerentă semnată de Dragoş Alexandru Muşoiu, deja un nume, şi o scenografie spectaculoasă, a Andreei Simona Negrilă, completată de muzica originală şi inspirată marca Dan Eugen Dărgoi fac din spectacol una dintre cele mai bune montări din ultima vreme de la Dramatic.
Duminică, 10 iunie, tot de la de la ora 19,00, se joacă "Tectonica norilor", pe un text de Jose Rivera, în regia lui Adi Iclenzan. Deşi Rivera propune spaţii de reprezentare aparent convenţionale - sufragerie sau staţie de autobuz - personajele trăiesc totuşi în realitatea lor interioară, pe care o exprimă într-un discurs aparent hipnotic, invitând la explorarea unei lumi proprii, în care elementele reale punctează visul, apoi recad în spaţiu-timp, ca într-un perpetum. Pentru cel care doreşte să definească o logică a unui story, după regulile convenţionale ale dramaturgiei, "Tectonica norilor" are acţiuni bine definite (autostop în ploaie), surpriză (întoarcerea fratelui plecat în război), dezvoltare (personajele încep acţiunea tinere, sfârşesc în bătrâneţe, Celestina naşte, etc). Însă definitorie pentru structura piesei este dezvoltarea în planuri - cel exterior, conţinând repere ale realităţii imediate, şi cel interior, în care revelaţia se realizează prin intermediul monoloagelor. Căci sunt o sumedenie de monoloage în piesa lui Rivera; dialogul este folosit de autor pentru a fixa o situaţie, dar "carnea" personajelor nu se reliefează din acţiuni, ci mai mult din introspecţie şi povestiri. Celestina Del Sol şi fraţii de la Luna se întâlnesc fără a se întâlni vreodată, asemenea soarelui şi lunii. Ea e angelică, infantilă, etern gravidă, aşadar inaccesibilă, flămândă de sex, versată în emoţii şi expertă în dragoste, părăsită şi în căutarea bărbatului care-a însămânţat-o, e o forţă a naturii, un personaj arhetipal, magic. Bărbaţii, mult mai concreţi, mai neajutoraţi, constructori de case şi dornici de familii, sfârşesc pierduţi în timpul prin care ea navighează indiferent, nonşalant. Iar Timpul, personajul principal al piesei, zguduie lumea, într-o tectonică îndepărtată, mereu schimbătoare, asemenea norilor, vizibili, dar de neatins de la suprafaţa concretă a realităţii terestre.
