Soldatul Uşurelu se tăbârcea spre Comandament, prin noroi, cu geanta mare, pătrată, din piele, a străinului. Străinul, încă tânăr, îşi târa uşor un picior. Era în civil, dar purta şi centiron, cu toc de pistol. "Dom´ căpitan dom´ căpitan, numa´ o vreme, că asta mi-a rupt mânurile şi altele!" - încercă soldatul să-l facă pe omul acela să se oprească. Uşurelu aproape că târa acum geanta, folosindu-se doar de mâna stângă. Cea dreaptă purta un bandaj murdar peste locul unde fuseseră înainte ceva mai multe degete. Uşurelu ăsta nici nu avea cu ce apăsa pe trăgaci şi nici degetul opozabil, ca să apuce puşca - îl vor reforma, desigur… "Mai e puţin, soldat, nu gâfâi!" - îi porunci străinul. "Da´ ce, Doame-fereşte, aveţi aci, dom´ căpitan? Petre de moară, vreun mort?". "Nu-i treaba ta, soldat, ce transportăm noi. Şi ai grije să nu se spargă ce-i înăuntru, că ajungi la carceră şi iei vergi la spate!". Uşurelu râse,cum fac cei cu mintea dusă bine, dar se vede că ŞTIA: "Nţ, dom´ căpitan, că franţujii au zâs să se scoată din armata română sfânta bătaie de pedeapsă. Numa´ carcera a rămasără". Străinul zâmbi: "Care e numele tău, leat?". "Uşurelu, don´ colonel". "Aha. Uşurelu, şi mai cum?". "Soldat Uşurelu Serafim, să trăiţi! În civile, băiat de băiat, da´ fără ocupaţiune expre şi altele!". "Aha, adică bucureştean... Auzi mă, uşurelule: eu nu-s căpitan, nu-s colonel, sunt subcomisar de poliţie. Şi dacă-mi spargi tu mie ce-am acolo, te bat măr eu personal, cu sau fără voia franţuzilor!"
Trecură de planton şi străinul se legitimă: "Sunt subcomisar de poliţie Viniciu Groznea, de la Chestura din Galaţi - Inspectoratul Regional de Poliţie al Dunării de Jos. Cer audienţă la domnul general Grigorescu". Plantonul ciocăni în uşa antreului şi prin uşa întredeschisă ieşi doar pe jumătate un chipiu. Era aproape un plod, însă unul cu ifose, de neam bun. "Subcomisar de poliţie Viniciu Groznea, de la Chestura din Galaţi", repetă străinul, "trebuie să am intrare la domnul general". "Sublocotenent Bazil Draga", se prezentă graseiat chipiul, "domnul general nu poate primi. Pot şti scopul?". Subcomisarul îi făcu semn lui Uşurelu, iar zebzecul se cărăbăni. "Umblu după… un cadavru", pronunţă cavernos subcomisarul. De obicei, tonul acesta avea efect la astfel de imberbi. Însă sclivisitul îi râse în faţă: "Mais oui, pe la noi cad cam vreo cincizeci pe zi de tifos, în tranşee. Într-o luptă cad pe zi o mie, cad şi două mii, iar dumneata umbli după UN cadavru?!"
(2)
Sublocotenentul Draga se întoarse în tainiţa biroului. Acolo aşteptă şi tot aşteptă, până ce generalul realiză că nu e singur. "Domnule general, permiteţi să raportez: un poliţist civil a venit să ancheteze cazul sorei Eugenia". "Aha. Fată drăguţă, păcat de ea, că mai avea zile! Am ordonat şi eu o anchetă, că s-a întâmplat la noi în cvartir, chiar de ţine de Crucea Roşie... Sublocotenent, ocupă-te de oaspetele nostru, dă-i ceva şi să ne lase cu răsboiul nostru, da?!". Draga ieşi. De pe trepte, putu privi mai de sus: "Monsieur, dumneata cauţi un acuşor în multe care cu fân! Nu-i higienic să păstrezi corpuri vechi, când mereu vin alte şi alte corpuri noi - de unde să-ţi dăm cadavrul?! Şi ce are special un corp faţă de celelalte, care merg la groapă comună? Ştii dumneata că la Iaşi lumea s-a revoltat şi Mitropolia a adus protestaţiuni că Primăria nu a mai dat măcar o scândurică cevaşi simbolique, pentru fiece mort de tifos îngropat la comun, fără raclă? Ţi-o spui ca unui poliţist, nu care cumva să spui mai departe cuiva ce tocmai ţi-am zis despre scânduri! Oficial, avem scânduri destule, destule gropi şi destui popi". "Şi eu v-o spui ca poliţist, şi tot confidenţial: nu sunt coşciuge pentru că aliaţii noştri ruşi le-au pus pe toate pe foc, ca să se încălzească!". "Acum, n´est ce pas, vorbim despre nefericita aceea. Chiar, nu vă putem ajuta. Je regrette, mais... ". Subcomisarul Groznea nu-i putea spune că biata soră fusese pupila domnului Florescu, care, fiind intim cu generalul Mitică Iliescu şi cu, şi cu… În fond, ca şi alte doamne din lumea bună, fata se oferise voluntar să lucreze cu răniţii, dar de murit murise în salonul conacului boierului Ghika, transformat în spital, de unde şi situaţia oarecum… civilă a locului crime! "Aş vrea să vorbesc cu cine a găsit corpul", încercă poliţistul să sară peste general. "Aveţi noroc, martorul e în viaţă. E lipsitul acela de creere care tocmai v-a introdus încoace. Dar ca să anchetaţi, trebuie să aşteptaţi dispoziţiunea domnului general, care tocmai e ocupat cu sutele de cadavre de azi. Mi-a ordonat să vă încartiruiesc, ordonanţa mea o să vă care bagajele". Subcomisarul se supuse. Ştia că oricum va ajunge la acel Uşurelu, un idiot pe care îl va "ancheta" cu un pachet-două de ţigări marca "Mircea" - fiecare pachet 25 ţigarete de lux, cu carton - un leu cinzeci! Nu erau de nasul ăluia, dar nu avea altceva, iar poliţistului oricum nu-i plăcea desenul acela cu micul corb, în faţa unei cruci înalte, sub o coroană…
(3)
Soldatul Uşurelu se hlizi la subcomisarul de poliţie, atunci când auzi că trebuie să joace rolul moartei. "Nu mai avem corpul, dar cum tu eşti acela de-a găsit cadavrul sorei Eugenia, îţi ordon să-ţi aminteşti cum ai găsit-o, în ce poziţie". Uşurelu încercă să spună cum o găsise pe "domnişoara", "încă caldă bine", însă subcomisarul Groznea îl împinse la pământ. Dădu să se ridice. "Bă, stai dracului la pământ, dacă tot ai ajuns acolo!" - îi ceru poliţistul. Şi cum mârlanul mormăi "Nu", poliţistul îi trase o palmă, adăugând: "Uite, nici nu ţi-o fi truda pe degeaba! Ia o ţigaretă cartonată de la mine!". "Păi domnu´ locotenent care a fost venitără ieri mi-a dat trei numa´ pentru că l-am îndrumat spre comenduire. Şi nu i-am cărat, ca dumitale ieri, gentoiu´!". Subcomisarul îi aruncă patru ţigarete, iar malacul le prinse, surprinzător de bine, cu stânga. Dreapta îi părea atinsă rău în atacul din 31 ale lunii lui Cuptor, anul 1917, cu o zi înainte de moartea surorii Eugenia.
Uşurelul se aşeză în poziţia moartei şi decretă: "Aşa stătea!". Soldatul venise la pansat şi dăduse peste ea într-o baltă de sânge. Arma crimei - iok! În tot cazul, cuţit sau baionetă, ceva pe-acolo… "Măcar era frumoasă?" - îl chestionă subcomisarul. Uşurelu ridică din umeri: "Toate îs la fel. Neşte doamne". O fi fost de bine sau de rău? Poliţistul deschise trusa şi scoase o cretă, începând să tragă conturul împrejurul "cadavrului". Soldatul se gâdilă. "E obligator în meseria noastră să tragi conturul, înainte de a muta cadavrul. Şi ai să vezi şi avantajele fotografiei judiciare: fidelitatea în fixarea şi redarea imaginii locului faptei, a urmelor infracţiunii, a rezultatelor diverselor cercetări criminalistice de laborator etc, etc.… Nu cred că pricepi tu cevaşi, dar îţi mai spun şi următoarele reguli particulare: cadavrele dezmembrate sunt fotografiate în două etape - mai întâi se fotografiază fiecare parte în locul şi în poziţia în care se află, apoi se fotografiază întregul corp după ce este refăcut. Cadavrele înecaţilor - nu cred că a fost cazul şi aici! - sunt fotografiate o dată în apă, cum au fost găsite, şi imediat după scoatere, pentru a nu risca apariţia procesului de putrefacţie, mai ales la temperaturi ridicate. Cadavrele spânzurate - fata avea cumva şi urme vinete pe gât? Nu? - ăstea, în poziţia şezând, sunt fotografiate din faţă, din spate şi din părţile laterale, insistându-se asupra nodului şi şanţului de spânzurare. Cadavrele carbonizate…". "Cadavrul" Uşurelu ţâşni afară şi poliţistul îl auzi, mulţumit, cum vomită.
(4)
Subcomisarul Groznea trebui să insiste ca sublocotenentul Draga ca să-l lase la telefonul de campanie. Poliţistul ştia la ce companie servea voluntarul Emil Dumitrescu, fost coleg de gimnaziu şi, până la concentrare, subprefect de Poliţie în Capitală. Când trebui să pronunţe numele despre care avea nevoie să ştie, îl bătu în ebonita telefonului, în cod Morse, spre disperarea infanteristului.
* * *
“Eşti unul dintre “apaşii” lui Fanaka, nu-I aşa? – îl luă din scurt pooliţistul pe soldatul Uşurelu, care nici nu apucase să se ridice de pe mindir. “N-am auzit de Fanaka ăsta şi altele”, rânji soldatul. Cine din Bucureşti nu auzise de acest bogătaş care se umflase din tâlhării şi crime? Angajase oameni care nu foloseau revolvere, nu făceau adică zgomot şi nu se sfiau să taie o beregată, ori să smulgă un deget odată cu un adevăr – unde erau ascunşi bani sau pietrele, de pildă… De când Războiul concentrase sub arme specialişti precum acest Serafim Uşurelu, Fanaka trebuia să se mulţumească să angajeze poliţişti pătaţi, îi mai spusese volubil camaradul poliţist aflat sub arme… Poliţistul îi întinse soldatului o ţigară. Numai una. Uşurelu n-o aprinse, o băgă în sân.
“Ce nu înţeleg eu e de ce naiba ai omorât-o tocmai pe fata aia. Doar dacă ai ceva cu femeile, ori cele de familie bună.” Serafim Uşurelu zâmbi, şi toată masca aceea de idioţenie cu care obişnuise lumea se topi cu desăvârşire. Avea chiar o anume frumuseţe a chipului şi o privire caldă, omenoasă. “Cum de v-aţi datără seama?” – îl întrebă, cu admiraţie, pe poliţist. “Simplu: m-am prins de când am văzut cât de îndemânatic eşti cu stânga. Nu trebuia deci să te reformeze. Apoi, ţi-am verificat cazierul…” Soldatul scuipă dezgustat lângă mindir. “Păi, proasta încerca, auzi, să-mi lecuiască ea mie rana! Ce crezi dumneata, când aveam atâţia camarazi ce trăgeau să moară şi altele, aveam io nevoie de mânile ei?! Aveam rană babană, beneficiam de destul puroi şi altele. Ea, dă-i cu muşeteţ, dă-i cu tinctură, dă-I cu tinctură, dă-I cu muşeţel şi altele. Mă vindeca, smeoaica, pe zi ce trece…” “Şi ce, te temeai că iar trebuie să împuşti nemţi? Ţi-era cumva milă?” “Nooo, c-am luat io viaţa şi la mulţi ţivili la viaţa mea şi altele, că altfel mi-o luau ei mai întâi pe a mea… Da´ aci, pe front, e prea uşor: auzi tunurile, ştii că apoi te atacă şi nu se poate să nu dobori măcar unu-doi şi altele, fie că-i sta şi cu ochii închişi! Nu, e prea uşor pentru mine!”
(Va urma)
