„Omule, măi Hubble-trouble măi, numai de asta aveam noi acum nevoie!” Aşa îi spuse locotenentului său Hubble, fără să ridice glasul, cum ar fi fost firesc, maiorul Timbleton. Însă maiorul ştia că tot interlocutorul său va fi cel care trebuia oricum să rezolve ceea ce stricase. „Să-i frâng gâtul?” – întrebă locotenentul. Însă maiorul îi explică: presa aflase deja despre eroul decorat, ce-ar fi fost să pună întrebări şi despre modul în care murise cu adevărat decoratul „maior” William Martin. Că are o soţie pe alt nume? În realitate un amărât de galez, numitul defunct Michael Glyndwr, halise din greşeală nişte otravă de şobolani. Medicii britanici s-au chinuit mult să şteargă urmele otrăvii. Mizau şi pe faptul că, „fezandat” atât cât trebuire, cadavrul ar fi fost găsit, la locul unde l-a dus submarinul, într-o stare de putrefacţie care ar fi împiedicat o autopsie prea migăloasă a spaniolilor. Şi, în fond, de ce naiba ar fi cercetat atât autopsierii spanioli, într-o vreme în care mureau zilnic mii de oameni? Ceea ce conta erau documentele privind o invazie aliată plănuit pentru… Grecia, hârtii găsite asupra cadavrului. La fel de falsificate însă ca şi micile amănunte, fabricate de oamenii maiorului Martin. Precum o chitanţă, din 19 aprilie 1943, pentru un inel de logodnă pe care mortul Martin şi l-ar fi permis, nu şi amărâtul de galez! Pe inel, se amuzaseră falsificatorii să treacă pe acea chitanţă, fusese gravat: „To Pam from WM 14.4.43”.
Important era că, imitând cu nonşalanţă o stratagemă reuşită tot de britanici în Africa, în Primul Război Mondial, War Office şi Security Service puseseră la cale „Mincemeat”, Operaţiunea „carne tocată”: un aşa-zis ofiţer englez, de familie bună, of course, căruia cică nu i s-a deschis paraşuta, urma să fie descoperit plutind pe coastele Spaniei. Ţară neutră, însă colcăind de spioni de toate naţiile. Cei germani au aflat iute despre „documentele secrete” pe care mortul le avusese la el şi astfel întreaga maşină de război germană îşi mută privirea de pe apărarea siciliană şi se orientă către apărarea Greciei împotriva unei aşa-zise iminente invazii aliate. În realitate, ţinta a fost, după cum se ştie, însorita Sicilie. Deşi nu el a fost decorat, ci cadavrul otrăvit, tot Timbleton „făcuse cărţile” şi cu serviciile americane...
(2)
Deşi yankeii ăştia nu vor recunoaşte niciodată, tot pe vremea cadavrului aruncat lângă coasta spaniolă, ştiu că fusese contactat, în închisoare, şi Lucky Luciano. Salvatore Lucania sau, americanizat, Charles Luciano, zis "Norocosul", urma să fie eliberat şi trimis în Sicilia doar dacă reuşea să comande "naşilor" mafioţi de acolo să întâmpine şi să ghideze în siguranţă trupele americane care ar fi debarcat acolo. Când un pilot de vânătoare purtând flamura cu "L", de la "Lucania", îi aruncase din avion un mesaj codificat celui mai puternic "Mafioso" sicilian, Don Calo, "naşul" trimisese imediat o scrisoare, la fel de codificat, mâinii sale drepte - şi negre - lui Giuseppe Genco Russo: "Turi, vechilul fermei să plece la târg, în Cerda, cu viţeii, joi, pe 20. Eu voi pleca în aceeaşi zi cu vacile, carul cu boi şi cu taurul". În loc de "carul cu boi", a se citi "tancurile", "vacile" erau, scuzaţi, soldaţii yankei, iar "taurul" nu putea fi decât un comandant american.
Însă nemţii trebuia să fie mai întâi trimişi în altă parte, departe de coasta siciliană, aşa cum momeşti dulăii să alerge după o vulpe moartă, trasă de aţă, în timp ce haita lupilor se strecoară liniştită… Cadavrul civil aruncat în mare, redenumit Martin şi înrolat, dar şi ridicat în grad, a fost spălat bine de şoricioaică pe interior şi, în timp ce era lăsat la putrezit în apă de mare, pentru veridicitate, i se întocmea atent "trusoul": o cruciuliţă, pentru un băiat credincios, un medalion cu Sfântul Christopher, patronul şoferilor de lungi călătorii, al marinarilor, apărătorul de furtuni. Ca şi Martin, şi existenţa sfântului a fost pusă la îndoială, însă, se zice, l-ar fi trecut o apă, fără să bănuiască şi cine va fi cândva, pe pruncul Iisus. Nici cadavrul redenumit Martin nu ştia că de fapt, fără să facă nimic, el îi va trece peste ape militarii britanici, spre Sicilia…
Chei, un creion, un bilet de autobuz, o notă de plată la hotel, bilete la teatru - auzi, ce naiba să caute răposatul la teatru şi nu la cârciumă. Michael Glyndwr, amărâtul, rebotezat în secret William Marin, acum maior?! Însă "maiorul", chipurile mare mahăr cu epoleţi, avea în buzunar o scrisoare chiar de la Sir Archibald Nye, numărul doi la şefia Statului Major Imperial - auzi ce scria Sir Nye: "My dear Alex"! Spaniolii au descoperit - iar nemţii au şi aflat - o scrisoare a amiralului Louis Mountbatten către Sir Andrew Cunningham, amiral şi comandant al Flotei din Mediterana: cică Aliaţii vor debarca sigur-sigur… în Grecia!
(3)
Debarcarea Aliaţilor, din noaptea de 9 spre 10 iulie ´43, în Sicilia, chiar fusese un succes, iar primarii îi primiseră călduros. Şi cum pe fruntea primarilor nu scria „Cosa Nostra”, nici Aliaţii nu puteau avea ceva împotrivă… Iar domnul „maior” William Martin, alias homeless-ul Michael Glyndwr, cadavru civil îmbrăcat în ofiţer, burduşit de hârtii cu informaţii false, reuşise înainte, deşi era mort-bine, să-i dezinformeze pe nemţi, care slăbiseră apărarea Siciliei şi întăriseră în Grecia… Desigur, şi „maiorul” îşi primise, post mortem, înalta decoraţie, iar presa s-a grăbit să ridice moralul britanic cu povestea imaginară a marelui erou. Care nu mai putea fi intervievat. Însă… soţia sa, da! Dar de unde naiba apăruse o nevastă în poveste? Ei, dacă Hubble ăsta şi-ar fi făcut bine datoria, n-ar fi apărut riscul apariţiei unei neveste homeless, too, care poate oricând să-şi amintească brusc de nopţile petrecute prin garaje murdare alături de soţiorul civil, „afumat”.
Operaţiunea de dezinformare fusese genială. Iniţial respinsă, cacialmaua inventată de un ofiţer RAF din MI 6, Charles Cholmondeley, din departamentul pentru agenţii dubli, fusese unanim aprobată. Cică acest Cholmondeley s-ar fi inspirat dintr-un memo al unui tip de la Naval Intelligence – stai să-mi amintesc numele! – , da, Ian Fleming. Căruia îi venise ideea după un bond la aterizare. Războiul fusese câştigat, pericolul nu putea veni însă acum decât de la presă. Cum ziarele aflaseră de această Mildred aşa-zis doamnă, aşa-zis doamnă Martin – rămâne de văzut dacă nu fusese la mijloc o rivalitate între servicii secrete –, Serviciul trebuia acum să-i facă documente pe numele cadavrului şi s-o apere de presă mai ceva decât pe o armă secretă. Dacă ar fi eliminat-o, presa ar fi pus întrebări, aşa că trebuise să o cumpere: MI 5 a apelat la bogata puşculiţă secretă a Serviciului…
„Noroc, dragă!” – îi ură ea indiencei, care dădu din cap: nu înţelegea engleza, dar îi plăcea cum sună. Stăteau la Connaught Bar, în Mayfair. Filate discret. Gujarati era din Calcutta, dar nu înţelegea din engleză decât cuvântul „yes”. Lui Mildred îi plăcea să se descarce în faţa indiencei: era de încredere! „Glyndw ăla – mă rog, acum îi spun ăştia William – mă lăsase borţoasă fără să-mi zică! Fusese după o băută şi porcu´… I-am cerut să facem acte… Apoi a început să mă bată şi am pierdut plodu´. Că când l-am împins în Tamisa, ştiam că o să crape: era mangă!” Mai trase o duşcă. „Io l-am făcut om pe ăsta!” – chiar aşa concluzionă, cu modestie, doamna Mildred – acum – Martin.
