„Să nu furi!” aceasta este cea de-a opta poruncă pe care Moise o primeşte de la Dumnezeu pe Muntele Sinai. Furtul - ca şi desfrâul, minciuna ori invidia - este un păcat, pe care îl săvârşim uneori ca să acoperim mici defecte sau să obţinem ceva ce nu ne aparţine... Aşa ne închipuim noi, adeseori, prea indulgenţi şi permisivi cu propria persoană.
Furtul poate deveni însă un păcat care poate să ucidă oameni atâta vreme cât - graţie tehnologiei avansate - mai nou se poate fura chiar identitatea unui om. Nerespectarea acestei porunci se împleteşte cu păcatul care ne pune în situaţia de a ne dori bunul aproapelui...
„Cine nu munceşte, nici să mănânce!” - principiu creştin
După toate dicţionarele, furtul este însuşirea pe nedrept, prin nemuncă, a ceva ce aparţine altui semen; şi chiar dacă ţi-ai însuşit acel lucru prin hoţie, deşi îl ai, tot nu-ţi aparţine!... Fiindcă, Cineva acolo, Sus, ştie întotdeauna ce facem... Şi apoi, principiul oricărui creştin este clar: „Cine nu munceşte, nici să mănânce”, ne învaţă Sfântul Apostol Pavel.
Din punct de vedere creştin, furtul este un păcat grav care indică neascultarea faţă de Dumnezeu, iar „remediul” pentru înlăturarea acestui păcat nu poate veni decât din dragoste de muncă, din dragoste pentru adevăr şi dreptate, din marea dragoste a omului faţă de Dumnezeu, Cel Care a făcut „Cerul şi pământul, văzutul şi nevăzut”.
În consecinţă, omul are datoria să respecte această poruncă şi lege fundamentală dată de Dumnezeu lui Moise: „Să nu furi!”. Să nu furi, să nu atentezi la bunul altuia fiindcă prin păcat distrugi armonia cerească pe care Dumnezeu a aşezat-o la început peste toată creaţia sa.
Vă amintiţi, Dumnezeu l-a aşezat pe Adam în mijlocului Raiului şi i-a dat să stăpânească pământul; i-a mai spus Dumnezeu lui Adam (care vine din evreieşte şi înseamnă „pământ”) să lucreze şi să păzească pământul, în sensul de a păstra armonia cerească de la începuturi şi de a împlini armonios rostul său în această lume. Doar omul, în ansamblul întregii creaţii, este înzestrat cu conştiinţa că orice fărădelege pe care omul o face faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, va fi „urmărit” de propriile faptele necugetate; fărădelegile se vor întoarce împotriva sa.
Doar omul împăcat cu Dumnezeu va înţelege că nici furtul, nici alt păcat nu-l vor ajuta să progreseze. Furtul, în general, păcatul, dezumanizează, descompune fiinţa umană, pe când munca înnobilează, învăluie omul într-o haină de lumină, acea lumină harică, darul pe care-l primim la Botez.
Din acest motiv, în incursiunea de astăzi vom aborda mai degrabă concepţia despre muncă definită în toate dicţionarele drept activitate şi şansă a omului de a progresa, în interesul lui şi al comunităţii din care face parte.
În ultimii ani, munca a căzut în desuetudine şi, din nefericire pentru noi, din ce în ce mai puţini români nu mai lucrează cu tragere de inimă, considerând că poţi să răzbaţi în viaţă, doar dacă înşeli, doar dacă „ciupeşti” prin înşelăciune, furând de la cel care are mai mult decât tine sau care este mai talentat decât tine... Să fi uitat românii că doar munca şi rugăciunea îl înnobilează pe om? În consecinţă, lepădând gândul furtului, să reconsiderăm munca, dar pe care Dumnezeu l-a dat omului.
Pilde despre lucrul bun
Vă întrebaţi dacă găsim toposuri (locuri comune) despre muncă în Scriptură? Cu siguranţă sunt nenumărate locuri comune, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament care pun în antiteză hoţia, necinstea, invidia cu munca şi roadele ei frumoase.
Scriptura e plină de astfel de exemple, iar Mântuitorul - în pedagogia Sa divină - ne aduce în atenţie atâtea pilde din care luăm la cunoştinţă nedreptăţi omeneşti, care - spre mirarea „furilor” sunt îndreptate, sunt restaurate din iconomia lui Dumnezeu cel Atotputernic. Avem pilda lucrătorilor viei, a înmulţirii talanţilor, a Semănătorului, dar şi nefericitul exemplu a lui Simon Magul.
Ce este munca? Este „o activitate metodică, pe care omul - stăpânind şi transformând natura - produce bunuri materiale şi spirituale şi progresează”. În linii mari, cam aşa spun specialiştii. În fond, aceeaşi „optică” a avut la început Dumnezeu pentru creaţia sa, când l-a aşezat pe Adam în Grădina Raiului şi i-a spus să stăpânească şi să lucreze pământul. „Dumnezeu este Cel care a dat tuturor „viaţă şi suflare” şi „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem”, reţinem din Faptele Apostolilor. Numai că, de exemplu, Simon Magul a dorit să fure, să cumpere ceea ce nu putea avea.
Harul nu se cumpără
Vă amintiţi? Simon Magul, adică vrăjitorul, în vremea propovăduirii Sfinţilor Apostoli, încerca să uimească lumea din Samaria, făcând vrăji. Am zice că acest Mag făcea un fel de scenarii din care încerca să obţină ceva efecte speciale... Magul a încercat să schimbe realitatea după egoismul şi interesul lui, fără să facă voia lui Dumnezeu.
Numai că „magia” lui nu a ţinut cât lumea. Şi pe când apostolii propovăduiau, văzând Simon că harul Apostolilor aduna multă lume la credinţa în Hristos, Simon Magul şi-a dorit să cumpere şi el harul şi darul preoţiei, al apostolatului. Numai că Dumnezeu nu avea acelaşi plan.
Simon Magul este „victima” propriilor păcate, fiindcă prin intenţia sa a dat dovadă de lipsă de respect faţă de Dumnezeu, încercând să fure harul preoţesc, dar ceresc, cu bani... „Daţi-mi şi mie puterea aceasta!”, cere Simon Magul (Faptele Apostolilor 8, 19). Din răspunsul Sfântului Apostol Petru (dat lui Simon Magul) înţelegem că vrăjitorul a dorit să cumpere harul Duhului Sfânt.
„Banii tăi să fie cu tine spre pierzanie! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici moştenire la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu e dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale. Căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti”. (Fapte 8, 18-23).
„Cel ce nu lucrează mult, multe grăieşte degeaba şi fără rost”
Înţelegem şi din această pildă că harul lui Dumnezeu nu poate fi furat, însuşit cu bani şi că doar munca noastră cinstită, făcută în ascultare de Dumnezeu poate să ne înobileze; totodată să-L bucure pe Dumnezeu, pe semeni, chiar şi pe noi.
Doar lucrul mâinilor şi minţii noastre făcut cu vocaţie, făcut precum o rugăciune, doar acela va aduce armonie şi împăcare cu Dumnezeu. Furtul, înşelăciunea presupun acţiunea omului care a neglijat harul lui Dumnezeu, pe când munca - necesitate, dragoste şi rugăciune - ne arată că tot omul Îi poate sluji lui Dumnezeu. Munca este antidotul păcatului.
Şi de când lumea şi pământul, omul munceşte pentru a se înteţine, pentru a-şi creşte copiii, pentru a îndeplini necesităţi socio-economice, culturale şi spirituale. Învăţătura creştină despre muncă este departe de a desconsidera munca fizică şi de a pune în prim plan munca spirituală. Însuşi Mântuitorul a lucrat, fiind tâmplar până la treizeci de ani.
Toţi ucenicii, cu excepţia Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei, înainte de chemarea la apostolat erau pescari, iar Mântuitorul i-a chemat să devină „pescari de oameni”. Chiar şi „cărturarul fariseu” Saul, viitorul Apostol Pavel - când nu propovăduia Cuvântul lui Dumnezeu - împletea coşuri, ca să se întreţină şi să poată să facă şi milostenie...
Cu toate greutăţile, cu toată truda şi sudoarea pe care le presupune, munca este o bucurie, ea aduce mulţumire pe măsura jertfelniciei noastre. „Cel ce nu lucrează mult, multe grăieşte degeaba, multe face fără rost, nu lucrează nimic bun în timpul zilei şi stă stăpânit de o piroteală veşnică”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în Tâlcuirea Epistolei I către Corinteni. Şi continuă Sfântul: „Deci să nu dispreţuim pe cei ce se hrănesc cu mâinile, ci încă să-i fericim pentru aceasta”.
Fiindcă pentru asta ne-a înzestrat Tatăl Ceresc cu mâini, cu picioare, cu ochi, urechi, cu această frumoasă alcătuire omenească ce ne diferenţiază între toate vietăţile pământului. Şi trebuie să lucrăm, precum am face o rugăciune, fiindcă numai astfel vom respecta creaţia lui Dumnezeu şi ne vom găsi rostul în această viaţă pentru împărăţia din viaţa viitoare.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că fiecare om poate deveni „un preot” al cosmosului, în sensul în care prin lucrul pe care trebuie îl face, prin rugăciune şi ascultare de Dumnezeu, aduce în jurul său armonia şi comuniunea treimică. Doar omul lui Dumnezeu transformă lucrul temporar cu lucrarea veşnică...
