Hitchcockline - poliţiste, mai altfel | Amatori-profesionişti
Foto: Pinterest | Heavenly Papaya

Hitchcockline - poliţiste, mai altfel | Amatori-profesionişti
Evaluaţi acest articol
(9 voturi)

"Nu e pistol adevărat! E cu aer comprimat. Şi nu-i al meu, trebuie să-l dau înapoi!" - se agăţa fetiţa de mâna mamei. Mă rog, "nu foarte fetiţă", crede Suzana. Şi nici mama "nu e foarte Mama". "E mamă de-a doua, o cheamă Dana", le explicase Suzana colegelor de clasă, majoritatea cu părinţi normali, adică divorţaţi. Sigur, tatăl  era un bărbat cu meserie grea. Deşi nu arăta cât îl iubeşte, Suzanei îi era ruşine că avea tată poliţist. Unul dintr-a şaptea chiar îl aruncase fetei că are tată "miliţian", deşi tatăl intrase în Poliţie la zece ani după Revoluţie… Acum, deşi fata zice că "urăşte meseria asta de poliţist", Suzana dosise un pistol sub pernă. Triumfătoare, mama vitregă, "prea tânără pentru o mamă adevărată", credea Suzana, agita "arma". "Trebuie să-l dau înapoi!!!" - urlă isteric fata. "Ba n-ai să-l dai înapoi! Începe percheziţia!" Ca la poliţie, mama oficială o percheziţionă în cameră: era furioasă că fata "o spionase" în timp ce femeia răsfoia un album cu poze. Urmarea: mama începuse "percheziţia" în camera fetei. Suzana are oricum mai tot timpul un cuţit de bucătărie prins, cu elastic, de gambă. "Cuţitul din set! Când ai să te maturizezi, BĂIATULE?!" - urlă şi mama. Fata îi răspunse, rece. "Şi cine sunt bărbaţii ăia din poze? Eşti femeie măritată, DANA, de ce păstrezi pozele?! Nu sunt fraţii tăi, nu-i aşa?..." Dana izbucni, cu lacrimi de furie în ochi: "Şantaj?! Te dedai de mică la şantaj ordinar, ai?! Eşti un monstru oribil! Eşti în stare să faci mult rău, doar din plăcere. De când am venit în casa asta, nu ai plâns niciodată, ca alţi copii." Dana  îi aruncă pistolul pe pat, dispreţuitoare, apoi ieşi trântind uşa. Desigur, când va veni acasă, târziu, el le va întreba din nou ce au de împărţit...

Când tata o scutură uşor, Suzana mârâi preventiv, de sub pled. "Păcat, voiam să te iau cu mine", îi zise el, continuând: "E DUMINICĂ!" Suzana sări din pat: "De ce nu spui aşa?" "Păi, credeam că te-ai culcat ieri, sâmbătă şi ştii." "Da, m-am culcat ieri, sâmbătă. Dar am visat că e luni. Ce, ţie-ţi place lunea?" "Cui naiba crezi că-i place lunea?" - îi răspunse cinstit poliţistul." Ea prinse garda lui jos: "Credeam că-ţi place tot timpu´ ce faci, că eşti mândru." Tatăl continuă: "Uneori îmi place ce fac, alteori nu. Şi ţie parcă-ţi place tot timpul ce faci? Nu tot timpul baţi băieţi, te mai scoate şi la tablă, nu? Naşpa’! Mai ameninţi vreun fraier cu pistolul de plastic…" Suzana se prinse: "M-a turnat Dana."

(2)

“Atunci, mă iei în oraş?” – se bucură fata. “Dacă nu sună iar telefonul”, o puse în gardă tatăl ei, poliţistul. “Mereu sună telefonul ăla! Hai, întoarce-te să mă îmbrac!” Tatăl zâmbi: “Păi... nu eşti îmbrăcată? Iar ai adormit în blugi!” “Vreau să-mi trag şi papucii.” Tatăl o ameninţă: “Numai pumni să nu mai tragi, da?!”

“M-a turnat Dana”, spuse, dintr-o dată fără chef, Suzana tatii. Poliţistul se încruntă: “Parcă-ai fi un partizan! De unde-ai scos-o că toată lumea te toarnă? Crezi că mai e cineva care să nu ştie că dai cu pumnul în băieţi? E complet ilegal! Şi apoi, te-am tot rugat; nu-I mai spune “Dana” Danei, spune-I şi tu “mamă”!” Tata se întoarse spre geam, iar fata profită ca să-şi ia pistolul-jucărie de sub pernă  şi să-l ascundă la spate, sub bluză. Suzana replică: “O singură dată am făcut şi eu ASTA şi uite, mi-a ieşit vorba că bat băieţi. Şi apoi, ieri eram ÎN LEGITIMĂ APĂRARE!” “Înseamnă că… or să-ţi cheme părinţii la şcoală… Şi care era nefericitul?” “Unu’... Gafton, dintr-a şaptea. Mi-a arătat, ştii tu, degetul...” “Aha, băiatul procurorului Gafton?” “El a început primul.” “Interesant. Dacă şi eu i-aş trage un pumn procurorului Gafton, mi-aş pierde pâinea şi m-ar da şi în judecată. Păcat că nu sunt şi eu minor...” “Crezi că eu am scăpat? Până vă cheamă la şcoală au şi făcut consiliu profesoral. Dom’ procuror s-a deranjat personal, într-o maşină “supărată”, special să se uite la mine. M-a privit zece minute, după ceas, de jur împrejur. Pe urmă a pus pe-un om al lui - cred că şoferu’ - să mă tragă de ureche.” Poliţistul strânse pumnul până ce încheieturile i se albiră  ca polistirenul. Suzana îşi pipăi urechea dinspre partea tatălui: “Mă mai doare şi acum. Spunea că... o să se plângă la Poliţie, că adică ce educaţie îmi dă mie un tată poliţist... Ei, m-am umilit puţin şi poate uită.”

Intraseră în parcul de distracţii. Suzana simţi o privire, dar nu zări decât un bărbat de la Salubritate, cu şapcă verde, care le întorsese însă spatele şi dispăru. “Gafton strigă mereu că toţi gaborii sunt idioţi!” Poliţistul  o “anchetă”: “Sunt tare curios ce puteai tu să-i spui...” “Cui?” Ei i se păru că iar sunt priviţi. “Procurorului” – preciză tatăl. “Am... I-am spus... că n-am mamă. Că mămica a murit!” 

Muzicile explodau de peste tot. Apoi parcă pocni un foc de armă, ca-n filme, şi ceva chiar vâjâi în dreptul lor însă – iar asta avea să fie descoperit ceva mai târziu – se înfipse într-un stâlp de lemn. Omul cu şapcă verde înjură mărunt.

(3)

Omul cu şapcă verde reuşi să nu se facă remarcat nici măcar de tatol Suzanei, încercat poliţist, nu-i aşa? Se opriră la baraca de tir, mde, precum cowboy-ii. Tăticul plăti pentru amândoi. Ea armă priama. „Suntem profesionişti, nu?” – armă şi el. “Eu sunt amatoare.” El zânbi: “Mă rog, atunci o... amatoare-profesionistă. Înţelegi? Ca şi cum ai spune... “vicepreşedinte” sau... “ Şapca verde era acum chiar lângă ei, înse cei doi schimbară locul: putoaica ratase ursuleţul şi încercară să uite în faţa Zidului Morţii. Prin sfera de sârmă, se vedea acum motocicleta sfidând legile gravitaţiei, călărită de un curajos. “Tati, da´ de ce te-ai făcut TOCMAI poliţist?” – strigă eaq, ca să acopere zgomotul infernal. “Ştii, când eram ca tine, mâncam mereu bătaie. Şi mă uitam numai la filme poliţiste. Voiam şi eu, ca şi tine, să am un pistol adevărat. Credeam că dacă am pistol, o să fac fapte de vitejie şi o să apar, în poză cu pistolul în mână, la ziar! Că o să prind bandiţii şi o să-i apăr pe băieţii buni. Necazul e că, uneori, nici nu mai ştii care-s băieţii buni şi care-s cei răi... Privind la motociclist, pumnii Suzanei se strâng): “N-o să cadă de-acolo de sus?” “Cum?” “N-o să cadă?” “Nu. Sau o să cadă numai dacă i se face frică.” “E grozav de curajos, nu-i aşa?” “Cred că da... Ştiu şi eu? Sunt curios dacă lui chiar îi place ce face...” “Oamenii care  fac şi ce nu le place sunt mai curajoşi?” “Cred că da. Unul dintre ei este şi tatăl tău. Am să-ţi explic eu abia când te faci mare. Uneori, mai faci şi lucruri neplăcte, dar TREBUIE. (profită să-i facă morală cu aerul că glumeşte) Văd că nici ţie nu-ţi prea place la şcoală. Dar nu se poate fără şcoală. (zâmbeşte) CHIAR ŞI EU am făcut şcoală.”  “Da´ Gafton zice că nu-I o şcoală pe bune. Zice că întrebările la examen sunt din astea: “NU-I AŞA că Pământul este rotund?”, “NU-I AŞA că doi ori doi fac patru?”” Puţin amuzat, tatăl îi replică: “Nu trebuia să te baţi pentru mine! Trebuia să-l întrebi câte meridiane are pământul!”  “Păi... asta nu ştiam nici eu!” – râse fetiţa rebelă.

(4)

Suzana vru să afle mai multe despre "băieţii răi". Tatăl ei, poliţistul, încercă: "Eu prind criminali,  asta-i meseria mea! Dar şi poliţiştii care sunt trimişi la demonstraţii ştiu că pot să se întoarcă şi ei acasă cu capul spart. Sunt şi băieţi buni care aruncă cu pietre, atunci când sunt supăraţi. Dar nici poliţiştii nu se pot lăsa călcaţi în picioare. În spatele lor sunt întotdeauna alţi oameni, care nu trebuie călcaţi în picioare. Ei, mai ai şi alte întrebări pe azi, doamna dirigintă? Mama ta spune că nu vrei să vorbeşti de loc cu ea". "Dana e prea bătrână ca să mă înţeleagă. Şi prea tânără ca s-o înţeleg eu. Nu ştiu ce-ai găsit la ea. E prea pisicoasă! E cam... prefăcută. Nu spune niciodată direct, în faţă. Se poartă... ca o femeie".

Cei doi aşteptară un pic ca să urce în Roata Lumii. Şăpcuţa verde era şi ea undeva aproape…

Responsabil de Roată, în lipsa bunicului său mereu bolnav, era Guriţă, un puşti tuciuriu, coleg de clasă cu Suzana. Guriţă "făcu nişte conversaţie" până ce roata urma să se oprească pentru un nou "rând". Băiatul citea pe ruptelea, dar numai când nu-l vedea bunicul ca să-l "critice" că "pierde timpu´". Guriţă aduna astfel cam multe absenţe la şcoală, "învârtind" Roata, dar din ceva trebuia să trăiască şi ei…  Roata se opri.  "Poftiţi, poftiţi, am o băncuţă capitonată, special pentru VIP-uri", îi spuse Guriţă poliţistului. Tatăl Suzanei îi  întinse banii, dar Guriţă îl refuză ofensat: "Poliţia nu plăteşte, poliţia e la datorie şi când se dă în Roată!". Şi adăugă, zâmbind: "Poftiţi, am să vă "leg" eu personal".

Şi Roata prinse să se învârtească, ca şi Lumea… Suzana se lăsă ameţită de urcuşul spre cer. Îi făcu din mână tatălui, de pe băncuţa ei care acum era mai jos decât cea a lui, însă roata se învârti, ea ajunse cel mai sus, iar tatăl ei era acum dedesupt. Ea se prefăcu acum că îl împuşcă, cu degetul, el se scutură caraghios şi se aplecă, cu braţele atârnând, ca şi cum chiar ar fi fost lovit de gloanţe. Şi atunci, de jos, din mulţimea de oameni, ei îi sări în ochi un punct colorat: o şapcă verde. Un bărbat îndrepta acum un pistol spre Roată, iar arma se mişcă odată cu Roata. Tatăl Suzanei duse mâna la piept, se crispă, rămânând cu privirea la Suzana, care ajunsese din nou, cu Roata, mai jos decât el. Din mâna poliţistului, atârnând, începură să prelingă picături dese de sânge, luate de vânt. Suzana, dedesupt, simţi "ploaia". Se şterse automat pe faţă, întinzând picăturile de sânge. Ochii ei "strigară". Picături închise la culoare căzură pe pământ, în linie. Apoi nu mai curse nimic. Peste tot era mişcare, nimeni nu bănuia nimic.

(5)

Guriţă înţelesese primul. Câţiva stropi de sânge căzură pe faţa băiatului, iar el alergă să oprească Roata Lumii din rostogolirea ei. Roata Lumii - ce metaforă a vieţii, care te urcă şi ea suuus în societate, te ridică în vârful vieţii, pentru a te aduce mai apoi din nou jos, în rostogol deznădăjduit… Aşa ar fi gândit probabil acum, dacă n-ar fi fost de-a dreptul înspăimântat, tânărul de clasa a şaptea, filosoful din "şătrărie", care citea cărţi groase numai pe ascuns… Băiatul fu printre primii care se apropie, dădu la o parte mulţimea de curioşi care aproape că sufoca victima. Cu un tupeu pe care nu şi-l cunoştea, porunci, am putea zice, adulţilor, care făcură loc. "Infarct", spuse un "cunoscător". În timp ce se umplu de sânge şi Guriţă, prietenul Suzanei, fata care nu reuşea încă să se desfacă din siguranţa ce-i cuprindea mijlocul, cineva îşi dădu cu părerea ca rănitul să nu fie mişcat, să nu-i facă şi mai rău. Băiatul le ceru să sune la 112 şi să anunţe că un adult tocmai fusese împuşcat de către un autor sau de autori necunoscuţi. Mai văzuse răni din astea, de glonţ, mai văzuse el şi răni făcute de cuţit, văzuse răniţi, văzuse şi morţi. În lumea lui cu becuri stinse în noaptea străduţelor murdare, "obişnuitul" înseamnă să vezi mereu încăierări, mardeiaşi executând pe cineva, numai băieţi care să citească cu poftă, nu!

Poliţişti, paramedici ţâşniră aproape în acelaşi timp, ridicând adrenalina acelor gură-casă mulţumiţi că avuseseră şi ei o aventură în zi, poate şi un mort. Şi că nu li se întâmplase asta chiar lor. Cei de la Criminalistic mişunau acum - experţi în balistică, în tot felul măsurători, ca nişte topometri ai morţii, vechi experţi în amprente, pozari, tot tacâmul… Nu mai aveai loc. Paramedicii, îmbrăcaţi în acel roşu strălucitor care impunea respect, opriră hemoragia, îl urcară într-una din  ambulanţe. Guriţă o ajutase pe Suzana să se desfacă din lanţuri, dar ea nu avu voie lângă tatăl ei. Ambulanţa demară în trombă, cu sirenă stridentă şi girofaruri nebune. "Stai puţin aici, vin eu cu o motocicletă, îi ceru autoritar băiatul. Nu-i mai spuse şi ei de ce se temea: el nu avea carnet de conducere, doar era minor! Tipul de la Zidul Morţii se dusese să mănânce şi băiatul cu Roata profită ca să spargă lacătul de la accesul în uriaşa minge de sârmă şi ieşi de acolo cu motocicleta. Rămânea de văzut dacă motocicleta ştia să ruleze şi normal, fără se te aducă şi cu capul în jos…

(6)

La Spital, Suzana încercă să se strecoare pe lângă portar, dar zdrahonul o călcă pe cracul pijamalei care se iţise din blugi: “Aci nu-i voie, fetică! Mătali nu ştii să citeşti?” “E.. urgent!” – spuse ea. “Înţeleg drăguţă, da’ tot nu-i voie. “Ăăa... sunt fata doctorului Macarie!” “Ei, atunci...”, o lăsă el să treacă aşa, de sanchi”, dar o prinse de rucsac: “Ne-ne-ne!   Fugi de-aici, ieri încă nu te făcuse, repede-ai mai crescut! Doctoru´ Macarie are băiat!” Suzana se recunoscu învinsă la puncte: “Ştiu, e colegul meu de bancă! Dar vă rooog să mă lăsaţi! Tata e poliţist!” “ Iar eu sunt Sharon Stone! Marş afară, mincinoasă mică! Aci e spital, nu loc de joacă sau de păcănele!” În tot acel vacarm, în uşă apăru Dana, “mama de-a doua, aia rea”, şi ea cu cearcăne: “Ce faci TU aici?!” Cu duritate căutată, Suzana încercă să o ia de sus: “A, ai venit ŞI TU?  Spune-i şi lui că tatăl meu e căpitan de poliţie, că dânsul nu mă crede!” “Du-te acasă, Suzy! Du-te acasă şi stai ţeapănă lângă telefon! DACĂ, prin absurd, o să avem nevoie de tine, acolo o să sunăm. Acum, numai tu lipseşti aici! Dacă ţii măcar cât de puţin la tatăl tău, du-te acasă şi lasă-ne-n pace!” Frumoasa femeie se apropie hotărâtă de fata care nu se mişcă însă nici un centimetru, cu pumnii strânşi şi privind-o pe cealaltă fix în ochi. “Ai plecat aici fără mine! Ai făcut-o special” – îi aruncă fata.  Dana avea o privire disperată, însă îşi ştersese bine lacrimile. Mama nu se mai putu stăpâni şi o plesni pe fată peste faţă: “Ieri puteai să mă anunţi, să-mi dai un telefon, să-mi spui că… Hai, du-te acasă, nu-mi fă scene aici!” Suzana ar fi vrut să-I replice că o va reclama la Protecţia copilului, dar pur şi simplu se întoarse şi ieşi din unitatea de primire a pacienţilor. Ieşi o asistentă şi îi spuse Danei apăsat, ca să fie înţeleasă exact: “Să ştiţi că soţul dumneavoastră este în afara oricărui pericol. E o rană superficială, dar a pierdut mult sânge. E prea slăbit şi e sub efectul sedativelor:  eu  zic că staţi aici degeaba - azi nici măcar nu o să deschidă ochii. Veniţi mâine, odihnită, să nu vă vadă aşa, supărată, încercănată, nu?”  (Suzana nici nu mai există pentru cele două)

Suzana păşi în clădirea Policlinicii de alături, intră într-o toaletă, blocă uşa cu o mătură şi se puse pe plâns, mult, conştiincios, preocupată să termine toată provizia de lacrimi, pentru a fi apoi cu totul aptă de “luptă”.

(7)

Comisarului Arun Pralea i se ceruse un raport, şi ştia că presa fierbe deja! Erau deja în mare întârziere, îi explică el subinspectorului Guţă Enescu, pe care toată lumea, inclusiv nevasta, îl "alinta" cu Michiduţă. "Michiduţă, vreau o anchetă la firma de salubrizare cu uniformele alea verzi, da? Mă interesează alibiuri şi, dacă tot te deranjezi până acolo, eu zic să-i întrebi şi dacă n-au observat ceva suspect în timp ce dădeau cu târnul. Păi nu se poate, domnule, să vezi pe unul îmbrăcat în fason cu tine, clar de la vreo firmă concurentă şi tu să nu fii cu bunghiul pe el!". "Logic, şefu´", confirmă Michiduţă, dar asta era vorba lui la orice.

Pe Suzana, agentul Lupu abia reuşi s-o prindă de geacă DUPĂ ce ea pătrunsese deja în biroul comisarului. "E fata inspectorului Petrescu", se scuză agentul cu păr alb. Pralea îi făcu semn că era OK. Ţinea la oamenii lui, chiar îl aprecia pe inspector, dar nu-i plăcea când intrau civilii. Şeful îi împinse fetei scaunul lui: "Ei, dacă te-ai mai liniştit, poate ne spui... Poate că, de sus, ai observat pe cineva care se deplasa ALTFEL DECÂT CEILALŢI sau ai simţit că vă fixa?" "Da, era unul într-un combinezon verde, cu şepcuţă. Să-i daţi în urmărire pe toţi ăştia-n verde!" "Aşa o să facem", spuse el cu seriozitate. Nu putea să-i dezvăluie puiului civil că găsiseră deja boarfele aruncate la tomberon. Acum erau de căutat… toate culorile! Trimisese pe Enescu să investigheze tocmai dacă fusese un echipament furat şi nu o cârdăşie… "Vă pot spune şi despre armă", spuse ea, aşteptând efectul. Guriţă îi spusese că poliţiştii nu găsiseră vreun tub de cartuş ejectat, aşa că putea fi vorba despre o armă artizanală. "Cum adică "artizanală"? Cu motive naţionale, ceva de pus în vitrină?" "„Nu, păpuşă, un pistol… improvizat. Întâmplător, am ajutat pe cineva din Şătrărie să facă unul "la comandă": li se zice "parapele"". O ţeavă, un percutor dintr-un dorn, împins de-un arc. De arc făcuse rost, la cerere, chiar Guriţă: îl subtilizase la laboratorul de Fizică, însă nu considera asta chiar un furt. Suzana nu-l putea da în gât pe prietenul ei de la Roata Vieţii. Ea "îşi proteja sursele" - auzise chestia asta de la colegul de clasă, care se dădea mare cu unchiul "ziarist de investigaţii"; de fapt colaborator la o aşa-zisă revistă de cultură.  "E un parapel", preciză ea. "Parabellum? Hm, păi asta-nseamnă pistol automat de la 1900!" "Nu, dom´le, i-o ţeavă, prinsă de patul unui pistol-jucărie. Ca al meu." Şi scoase de la spate pistolul ei jucărie. Dar pistoalele, fie ele de jucărie, pot deturna un avion!

(8)

Comisarul Arun Pralea avea reflexele intacte, astfel încât lovi cu stânga ţeava pistolului din mâna Suzanei, fără să o lovească pe fată. Jucăria făcu ţăndări geamul vitrinei cu trofeele de la campionatele de tir din ultimii patru ani. Comisarului îi plăcea să le privească din când în când cu coada ochiului. "Fetiţo, niciodată, dar niciodată, să ţii minte asta, niciodată să nu îndrepţi o armă spre o persoană! Asta trebuie să fie ca un reflex. Fie ea descărcată sau de jucărie, cu o armă poţi ameninţa un pilot de avion şi să-l faci să aterizeze unde pofteşti tu. Mi se pare mie, ori eşti niţel cam… teroristă pentru vârsta ta?!" Desigur, folosind alt vocabular, cam aşa îi reproşa Suzanei şi fata lui Bubă, fata mafiotului de pe strada lor. Comisarul ar fi vrut să facă mai mult decât să aresteze un "ucigaş de poliţişti", i-ar fi făcut plăcere să-l burduşească prin zone care nu se văd, însă dor foarte mult. Deocamdată, cazul rănirii unui poliţist inflamase presa şi lui i se cereau cât mai târziu rezultate. O soluţie ar fi fost să găsească un "vinovat de serviciu", care să se şi bucure de câteva zile de arest, la căldurică, fără cheltuieli, pe banii statului, cu haleala asigurată. În tinereţe, Pralea chiar o făcuse o dată, arestase un boschetar care oricum nu-şi amintea ce naiba făcuse la vremea crimei, apele se liniştiseră şi subcomisarul, pe atunci, Pralea, putuse lucra liniştit. Chiar îl descoperise atunci pe asasin.

Mai întâi, Pralea ceruse încă de ieri dosarele cazurilor la care lucra poliţistul împuşcat, însă inspectorul avusese parte în ultima vreme numai fleacuri. De pildă, un hoţ de găini prins capătă doar puţină puşcărie şi, dacă nu e dus cu capul, nu te ucide ca să rişte să înfunde pârnaia pe viaţă. Delapidatorii sunt băieţi fini, cei care maltratează femei nu au tupeul să se bată cu tine, de la bărbat la bărbat, hoţii de maşini sunt şi ei nişte adevăraţi artizani, nu umblă cu pistoale, fie ele şi artizanale… Poate fusese vreun caz ceva mai vechi, dar asta însemna săptămâni, poate chiar luni întregi de cercetare: comisarul avea însă prea puţini oameni care să nu fie deja pe operativ, în timp ce cazul unui ofiţer de poliţie împuşcat ca ultimul civil cerea rezultate imediat, altfel le sărea presa în cap. O pistă era, evident, cel care fabricase pistolul. Însă nimeni care comandă o astfel de piesă nu îşi dă numele adevărat şi nici meşteşugarul nu-i cere buletinul. Sigur, artizanul ar fi trebuit "scuturat" pentru făbricuţa lui clandestină, însă el doar pusese un arc sub un dorn şi le potrivise pe ţeavă...

(9)

„Ăla, omul care-a plătit pentru ţeavă, pentru parapelul (n.a.termen argotic pentru pistol improvizat) ăla, zicea că vrea să scape cu ea de nişte mâţe afurisite, care nu lasă tot cartierul să doarmă noaptea”, explică Suzana poliţistului.  „Şi tu crezi că-i în regulă să omori mâţe, doar pentru că n-au un sindicat şi merg în patru labe?!” – se stropşi la ea comisarul Arun Pralea. O lua tare, ca să afle cât mai multe. „Cum îl cheamă pe tâmpitul acela de meşter şi unde şade”, vru să afle poliţistul. „Nu pot să vă zic, nu sunt pârâcioasă”, se încruntă fetiţa. „L-am anchetat eu pe meşter, chiar că e puţin tâmpit, dar se pricepe la lăcătuşărie. L-am întrebat dacă l-ar recunoaşte pe omul cu parapel şi mi-a zis că nu. A venit întotdeauna seara. Când în mahala îţi bagi degetele-n ochi, şi avea până sub ochi un pansament pătat de sânge. Meşterul a crezut că omul se caftise cu careva, dar ăla a zis că nu, că tocmai de la nişte pisici i se trăgea.”

Când ieşi, Suzana era hotărâtă să nu aştepte o lungă anchetă de poliţie,  poate fără rezultate: va desfăşura PROPRIA SA ANCHETĂ! Se sfătui cu Guriţă, cu care se întâlni numai după ce se asigură că nu era urmărită de vreun om al. Comisarului. Sau, cine ştie, poate chiar de făptaş. Colegul de clasă al Suzanei, „băiatul cu Roata Vieţii”, Elvis, alintat însă, chiar şi de către profesori, cu apelativul Guriţă – doar profesorul de Matematică, care îl vedea citind şi în pauze, îl poreclise Platon, se oferi să-l pândească pe meşterul care fabricase pistolul improvizat. „Unul ca mine, alb închis, nu bate la ochi în Şătrărie”, zise el. Cine ştie dacă atentatorul nu va încerca să-l ucidă şi pe el – în filme vezi mereu asta. Sigur, nu în filmele noastre. Fetiţa îi expuse planul: „Dacă Noe ăla ne îmbarcă toată clasa pe arcă, o să avem după potop (numără pe degete)  feciori şi fetiţe de mahări şi din prostime: consilieri locali şi judeţeni barosani, pe afaceri, directori graşi, şoferi de directori, patroni cu celular mai scump ca un Merţan, şmenari, ofiţeri cu uniformă, avocaţi greţoşi, doctori de la primar în sus, măcelari, bieţi profesori, căruţaşi, bieţi ingineri, gunoieri liberi, popi care nu ne dau colivă, preoţi de treabă, ba şi un şef mafiot. Fiecare poate să caute motive pentru care tata a devenit o ţintă.”  Cum nu avea voie la spital, ea va fi cea care urma să facă de pază, cu rândul, în apropiere, cocoţată într-un arţar. Avea chiar şi un ochean care fusese chiar folosit cândva pe mare. Atentatorul putea să fie curios, nu-i aşa, dacă poliţistul mai trăia sau nu. Orice vizită la spital putea fi una suspectă…

(10)

Guriţă înţelese “nervii” ei: „Nu te-au lăsat să-l vezi?” Dana, mama vitrigă, se enervase atunci când fata încercase să se strecoare iar la rănit. „Scorpia aia zâmbăreaţă stă tot timpul acolo. Plânsese. Ştiu de ce. De ciudă că nu era în desuuri naşpa’ când colegii tatei au anunţat-o acasă!” „Exagerezi, ca de obicei”, încercă împăciuitor băiatul. Îi întinse o ţigară şi I-o aprinse. El nu fuma, dar avea întotdeauna un pachet desfăcut la el. “N-ar trebui să fumăm”, mai încercă el. Suzana ridică din umeri. “Sunt stresată! Nu ştiu cum se simte tata!” Şi adăugă: “Ştii că Dana are un album întreg  cu gagii de-ai ei, DIN TINEREŢE? ” El spuse, înţelept : „Dragă, ăia or fi  “trofee”. Toate fetele au, la o vârstă, poze cu foşti gagii. E greu să renunţi de tot la libertate. Tata a avut toată viaţa poze la el, când nu era Afară. Un portofel plin cu poze. Şi acum, “la pripon”, unde-i acum din nou, îl are. Şi tu o să ai gagii, ai să vezi. Când o să-ţi vină supărarea pe unu’ nou, ai să scoţi din “trusă” poza unuia vechi... ai să te uiţi... Cam aşa fac femeile. ” „Eu urăsc băieţii – spuse ea. Tata e o excepţie. Pentru că e un tip de gaşcă, chiar dacă-i gabor! ” Guriţă admise şi el: „E singuru’ poliţist care s-a purtat mereu ca un domn cu tata. Pe bune! ” Suzana coborî din arţar: „Stau aici degeaba, nu se vede nimic în spital! Am s-o sun pe Felicia, să-mi dea binoclul de la bodyguardu’ ei. Poate chiar vorbeşte tată-său Bubă cu directorii, să mă lase să trec de pază. Să zică că-s fata lui, sora Feliciei, să forţeze pe doctor să ne spună.” Guriţă o linişti: „Poate să aibă Bubă fată de poliţist? Acuma serios: am să-ţi spun ce ştiu: tatăl tău e acum în regulă, OK? L-a operat Vârtosu, ăsta-i cel mai tare chirurg, înţelegi? Glonţul nu era înăuntru, ieşise. Aşa că n-or să fie şi mai multe complicaţii. Poţi să stai liniştită, nu a atins niciun organ important, înţelegi?  Însă, trebuie să ştii că a fost foarte APROAPE. Glonţul a trecut la un centimetru de inimă. ”  Suzana aproape că leşină : „Da’ de unde ştii astea? ”

GURIŢĂ; - Foarte simplu. În loc să pierd timpul insistând pe lângă asistentele astea mute, l-am căutat pe colegul nostru de clasă tare la Mate, Macarie. Tată-său e anestezist. Ca să-l tragă de limbă i-a spus că are o colegă - adică tu - care - să nu te superi! - s-a lăudat că tatăl ei  s-a bătut cu nişte rakeţi şi a primit o rafală de automat. Doctorul s-a grăbit să zică că eşti proastă, n-a fost nici o rafală, numa’ un glonte mic “ca o căcărează” - aşa a zis măcelaru’, nu eu! A fost un singur proiectil - chiar aşa a zis, “proiectil”

(11)

Comisarul Arun Pralea îl trimisese pe agentul Pleşcan “să o invite” pe Suzana, “cu frumosul”: copilul ăsta sigur mai ştia ceva! O lăsă se se aşeze, apoi ieşi puţin, întorcându-se cu o farfurioară cu eclere. Şi cu o sticlă de Coca-Cola. “Ia, că face bine. Să fi avut eu Coca-Cola la vremea mea, ehei... Pe vremea mea, ca copil, era un DEZIDERAT. Înţelegi cuvântul “deziderat”?” Apoi, brusc grav: “Am vorbit şi cu mama ta. Trebuie să staţi fără grijă acum, că e bine, tatăl tău se reface.” Suzana nu se atinse de eclere. Spuse: “MAMA poate fi liniştită. Femeile sunt înţelepte, DEZIDERATUL lor este să fie liniştite. Ele sunt puternice, mamele noastre!” Poliţistul se prinse însă şi o luă “pe limba ei”: “Faci mişto de mine?” Fata zâmbi nevinovat: “Scuzaţi, domnule ofiţer, voiam să vorbim ca la şcoală. Dom’ maior, sunt copil: mi-e frică, până nu-l prindeţi pe ucigaş!”  El o corectă : „Comisar ! Sunt comisar, nu… Şi, hm, atentatorului nu-i putem spune “ucigaş”, că nu s-a... consumat faptul. Îl vor încadra la tentativă de omor cu premeditare  şi...” Fata se ridică, bătând din picioruş : „O să încadreze, dar după, DUPĂ ce-l prindeţi! Până atunci mie mi-e frică, domnule MAIOR!” Poliţistul o asigură: „În spital va fi prea uşor să-l prindem. Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa ceva. Dar tatăl tău era pregătit să rişte şi ASTA... Cu ochii aprinşi, Suzana părea mult mai matură. Aproape că strigă: “Faceţi ceva! E un poliţist rănit la datorie!” Comisarul crezu că poate să fie foarte exact: „Oricum, nu era în timpul serviciului...” Atât aştepta fata că să izbucnească: “Par-don, criminalul sau ce naiba o fi a greşit că nu l-a împuşcat la program?! Să-I daţi ăluia o amendă babană!” Ofiţerul deschise uşa, apoi îi luă farfurioara şi sticla din faţă. Îi făcu semn că au terminat conversaţia: “Eşti obraznică, fetiţo! Ascultă, Suzana, eu ştiu să mă port cu ELEMENTE ca tine. Ştiai că tatăl tău a luat mustrare verbală, chiar de la mine, pentru comportamentul tău la şcoală?! Pentru comportamentul TĂU, care-l acuză că nu a ştiut să te educe, deşi e un poliţist excelent. Şi totul se datorează anturajului tău! Ar fi trebuit să fii acum mândră de tatăl tău, nu să pui pe fata lui Buba sau pe băiatul acela cu roata „să facă anchete” paralele!” Ea ridică un deget, ca o profesoară: „Dacă omul acela rău A FĂCUT-O pe stradă, cu atâţia oameni în jur, înseamnă că e nebun. Că poate să facă orice! (idee!) Şi, poate de data asta o să tragă în mama! De ce nu o păziţi pe ea? Să stea acasă, sub pază, ca să nu păţească ceva!” „Ai dreptate : doar acasă va fi în siguranţă.. VEŢI FI!”

(12)

Cineva sună la uşă. Suzana se ridică vioi de pe taburet, înhaţă rucsacul şi ieşi la uşă: - “Salvaţi de clopoţel!” Mauna sări însă în  faţa ei, o împinse lângă perete, apoi se apropie precaut de vizor. “N-ai auzit că a sunat cu semnal? Uf, DETECTIVII ăştia!” – se strâmbă fata. Mauna deschide uşa. Afară aşteaptă un subofiţer de poliţie, în uniformă. “Să trăiţi! Bună ziua.” Fata îl apucă de braţ, făcându-l să se fâstâcească pe subofiţer: “Hai, dom’le, c-am întârziat la şcoală!”

Nu vorbiră pe drum. Tânărul poliţist rămase să păzească afară, în curtea şcolii însă, ce nasol, şcoala avea două ieşiri. Şi o scară de incendiu. Deocamdată, nu forţară nota. La etaj, protejaţi de un dulap mare împotriva privirilor indiscrete de un dulap mare, Suzana fuma, alături de Filip, aşezaţi pe vrafuri de cărţi vechi. Fumul ieşea încet prin geamul întredeschis. Fata suflă în direcţia bună. “Aşa mi-a zis tata”, tocmai spunea Filip, băiat de poliţist. “Nu a vrut să spună cum îl cheamă pe tip, dar zicea că au prins la sigur criminalul! După faţă, pot să spun că tata nu glumea. Nu l-am mai văzut vesel de când tatăl tău...” “Nu ştiam că sunt prieteni.” “Nici nu sunt, chiar se antipatizează reciproc. Dar acuma babacu´ e fericit că nu-i mai freacă. Atunci când un poliţist păţeşte ceva, toţi se fac luntre şi punte să-l pedepsească pe vinovat. Tata zice: “Să-l ferească Dumnezeu să-l prindem!” Na, acuma l-au prins! Se ştie: nu tragi în poliţist!” “Sper că nu-l linşează înainte să-l înfrunt eu”, zise ea. “E cică un amărât...” “De când au “amărâţii” pistoale?”  “Asta n-am aflat. Dar nu ziceai că-I o improvizaţie de pistol?”  Ea mai vru să se asigure: “Acum tatăl tău e în locul lui tata, la anchete?” Filip ridică din umeri: “Cică nu s-a cerut el, dar l-a pus şeful. Nu-i el omul care să-şi complice viaţa. Azi i-am spus de cinciul la matematică. A întrebat: “Unde să semnez?”. Eu zic că-i băiat bun, ca tată.” “Nu l-ai cunoscut pe al meu. După ce se face bine şi-l răzbun, poate o să ţi-l împrumut”, zâmbi ea.

“Vrei să te răzbuni?” – se sperie el. Fetele astea! “Te cred!” – îi răspunse Suzana.  Dar mai întâi aş da oricât ca să ştiu de ce a vrut să-l omoare pe tata!” Filip îi ceru o ţigară: “Te costă un pachet de ţigări. De astea. Am să mă uit în carnetul bătrânului. Îşi trece problemele de rezolvat acolo. Când îl uită neîncuiat mă mai uit, pe şest... Sunt multe lucruri interesante acolo.” “Bine, zise ea, ia două şi spune-i fetei lui Bubă să vină la mine!”

(13)

Fata lui Bubă veni în fugă, fără bodyguard. “L-au săltat pe tata lu’ Guriţă!” “L-au acuzat pe tata că a tras în al tău”, îi explică mai târziu chiar Guriţă. “N-avea motiv”, zise ea. “L-au săltat pur şi simplu. Când caraliii nu pot rezolva, culeg câte un boschetar. Nu e greu să-l facă să recunoască!” “După tine, toţi poliţiştii sunt killeri!” “Tata n-a făcut niciodată rău!” “Mi-a arătat odată tata cazierul lui: optâşpe ani în “reprize”!” El se opri. “Îţi spun, dar jură-te că nu spui altcuiva!” “Bine, mă jur.” “Nu, jură-te pe capul lui taică-tu! Dac-ai să “ciripeşti”, nici tu n-o să mai fii în siguranţă, da?!” “Jur!.” Guriţă începu: “Când era tânăr, el dădea cu jula prin tramvaie, asta era specialitatea lui. Într-o zi l-au prins miliţienii, l-au dus la secţie şi l-au bătut peste degete. Nu a făcut atunci pârnaie, dar din ziua aia nu a mai furat. Nu mai avea degetele necesare. Nu poate nici să dea telefon, nu-i încap! E ca la pianişti: dacă nu exersezi… Dar avea deja cinci puradei, aşa că a înfiinţat o şcoală de hoţi. Îi învăţa pe cei mici din Vad să  fure. Apoi, a venit o “ocazie”: Bubă l-a chemat şi i-a dat bani.” “De ce?” “Pur şi simplu. Oameni ca Bubă dau bani când au chef, cine are curaj să-i întrebe? Aşa ne-a dat tata la şcoală. Spunea că, dacă ştii carte, furi mai uşor şi “mai de sus”. Se ştia acum că tata e “omul lui Bubă” şi-l respecta toată lumea pe Vad... Dar într-o zi, Bubă l-a chemat pe tata şi i-a spus: “Vezi că aseară te-ai îmbătat şi ai şundrit pă unu’ cu şuriu’. Mă-nţeleg eu cu el la bani, da´ au aflat şi gaborii. Stai câteva luni la pripon şi te scot eu...” Tata a încercat să spună ceva, dar Bubă l-a întrebat ce-i mai fac copiii. Bubă mai avea o coadă de făcut, îl eliberaseră condiţionat şi nu putea “intra” el... Bubă a reuşit să-i schimbe încadrarea de la “tentativă de omor” la”tâlhărie”. Apoi, unul din băieţii lui Oase-negre era urmărit pentru furt de maşini. Dar în bandă erau şi doi poliţai, aşa că NU TREBUIA să intre ăla. Zece ani, tata abia ieşea. Uneori, îi aranjau o permisie ca să se potrivească cu vreo spargere-ceva. La doctorul Vârtosu, când i-au spart casa şi ăla l-a recunoscut pe Gravu, nepotul lui Bubă, m-au trimis pe mine cu două declaraţii ale tatei. Una: “Subsemnatu, de profesie nimic, susţin că l-am tăiat bestial pe numitul Vârtosu, doctor, care s-a opus la jaf”. Şi alta, în care tata recunoştea, luni, că… l-a omorât pe doctor marţi, a doua zi. Doctoru’ s-a făcut alb şi şi-a retras declaraţiile. Prin telefon, ca să fie în faţa mea. Şi acum mă salută când mă vede...”

(14)

Suzana tăcu o vreme. “Nu cred că îl poţi vizita pe tatăl tău, dar pot să încerc să-l enervez pe şeful poliţist. Nu mă place defel şi poate îl fac să scape ceva. Dacă poţi, să-l scoţi pe cauţiune”, încercă ea. “De unde bani pentru cauţiune?! Nu pot aduna decât pentru cauţiunea degetului mic”, se încruntă Guriţă. “Or să... te forţeze şi  pe tine?” – se îngrijoră ea. “Ce să mă forţeze?” “Să intri în puşcărie pentru altul!” El o linişti: “Eu învăţ carte, tocmai ca să scap vreodată de aici. Dacă luam de la EI bani, ajutor, vreo pomană-ceva, atunci mă aveau la mână... Aşa, au încercat să mă atragă, să mă ameninţe... m-am ţinut tare. N-aş rezista nicio zi după gratii! Suzy, să nu spui nimănui, mai ales tatei, că am note bune!”

De după colţul şcolii, gâfâind, pentru că întârziase la oră, venea madam Enache, profa de Mate. Suzana n-avu cum să facă stânga-mprejur, însă Guriţă se prefăcu de minune că tocmai o depăşea pe fată, grăbit, fără să se uite la cele două. Profesoara  o împinse înapoi pe fată, cu catalogul cartonat bine. Guriţă dădu colţul. “Unde fugeai, ai oră la mine”, o aţinti profa. Suzana nici nu clipi: “Vă rooog, TREBUIE sa mă duc acasă!” “Te rog, fetiţă!!! Ştii bine că eşti un dezastru la matematică! Unu şi cu unu fac doi: rămâi la clasă!” “Doamna profesoară...” “Nu te mai gudura! Nici un “doamna profesoară”!” “Trebuie să iau ceva de acasă, să duc la spital şi…” “Spitalul Judeţean este de ieri închis aparţinătorilor. Fetiţo, crezi că am inimă de piatră. N-am inimă de piatră: azi, poftim, nu te ascult. Dar stai măcar la lecţie. Spitalul e în carantină.” Fata improviză: “Aaa, m-aţi înţeles greşit, nu m-am exprimat eu bine. Eu am fost proastă şi n-am explicat bine. Nuu, nu de tata-i vorba, nuuu. Că tata e la Judeţean. Acum mă duceam la MAMA. E la… Infecţioase. Spitatul ăla nu-i închis.”  “Nuuu?” “Nu. Dana… ăăă, MAMA a avut un atac de cord... două atacuri de corduri...”  „Corect se spune „de cord”!”  “De acord…  De când cu tata... mă tem să n-o pierd.” Profa se îmbună: “Atunci, fetiţo, una şi cu unu fac doi: du-te acasă. Dacă trece ea clasa Felicia Bubă, ai să treci şi tu.” Bucuroasă, fata o luă iute din loc. “Să-i spui mamii să n-aibă grijă, că noi două o să facem pregătire pentru examen”, o ajunse pe fată din urmă vestea.

Când un agent de poliţie intră în clasă – nu reţinem dacă bătuse la uşă -, profa şi uitase de fată. Ideea era că Suzana “trebuia” să meargă, însoţită “de unul din părinţi” (tatăl era încă inconştient!!!) ca să-l “recunoască” pe tatăl lui Guriţă. Poate ea îl distinsese atunci, când fusese cu tata  Roata Vieţii… 

(15)

„Am vorbit cu fata lui Bubă şi a zis că ne ajută”, îi comunică Suzana lui Guriţă. „Bubă nu ajută degeaba, chiar dacă are numai dinţi de aur în gură, în locul celor mai buni dinţi de os pe care şi i-ar dori cineva, are ghiuluri pe toate degetele şi, se zice, are undeva piercing cu un briliant cât nuca. Nuuu, omul vrea să câştige, ori să te tragă, aşa cum l-a tras o viaţă şi pe tata!” Fata inspectorului Petrescu se încruntă: „Stai, aici văd un inconvenient pentru Bubă: dacă taică-tău INTRĂ pentru povestea aranjată împotriva lui tata, cum o să mai INTRE când o avea şi Bubă nevoie să INTRE?” Apoi, îngrijorată, întinzându-i o ţigară băiatului (el, „ca fetele”, de fapt nu fuma): „N-or să... te forţeze şi  pe tine? Să faci ce vrea Bubă, când vrea Bubă, pentru Bubă?!” El dădu însă hotărât din cap: “Eu tocmai de aia învăţ pe ruptelea, tocmai ca să scap de aici într-o zi. Dacă luam de la Bubă bani sau apelam la el cu ceva, mă avea la mână... Aşa, a încercat să mă atragă, să mă ameninţe... m-am ţinut tare. N-aş rezista nicio zi după gratii! Suzy, dar să nu spui nimănui că învăţ bine, mai ales tatei!”

Sună telefonul ei şi fata îl scoase de la ciorap - avea ciorapi de tenis. “E Felicia”, îi şopti ea băiatului. Dură ceva discuţia lor. Apoi, Suzana închise şi îi raportă prietenului “patron” la Roata Vieţii: “Băi, fata lui Bubă zice că mă caută cu patrulele prin tot oraşul. Poate că exagerează ea, dar spune că dacă mergem la Arestul preventiv ca să vorbim cu tatăl tău, o să mă înhaţe. Zice că să nu-ţi faci griji, că trimite ea nu unul, ci patru avocaţi, dintre cei şantajaţi de Bubă. Îi are cu câte ceva la mână şi… Felicia a falsificat scrisul, ca să pară a lu´ taică-su´, şi le-a trimis bilete prin  bodyguardul ei. Toţi „vor” acum să-l apere musai pe taică-tău! Şi au venit pe rând, fără să ştie unul de altul, să-l anunţe că îl apără.”

Suzy îşi luă apoi la telefon colegii de clasă cu care „lucra” la „caz”: o teleconferinţă. Fiecare trebuia să „lucreze” aşa cum ştiau că lucrează tatăl lui. Sau… cum ar fi trebuit să lucreze, la modul ideal. Un băiat de medic legist - doctor Strauss, altul de jurnalist - Bişu, şi, bineînţeles, fata mafiotului Bubă. A, să nu-l uităm chiar pe Terente, flăcăul comisarului Arun Pralea, şeful  inspectorului Petrescu, tatăl intubat al Suzanei. „Am adus reportofonul” - se prezentă, primul, la chioşcul din Parcul “Zimbrul”, băiatul gazetarului. De fapt, omul lucra la rubrica Sport, dar fiul îl prezenta drept un Robin Hood, un mare investigator…

(16)

"Uite-l! E profesionist, nici nu ştii câte poate să facă! E şi cu... “voice activated””, se lăudă Bişu, băiatul ziaristului de la Sport, întânzându-I Suzanei. În vară, Bişu mersese cu Suzana la plajă şi de atunci nu îi putea refuza fetei poliţistului aproape nimic. Mă rog, mai fuseseră şi alţi colegi de şcoală pe plaja aia, ea nu-l lăsase să-i dea primul “pup” din viaţa lui, dar orişicât… Băiatul vru să ştie totuşi la ce îi trebuia ei un reportofon. “Ştie oricine: orice detectiv bun are reportofon. Şi pistol. Pistol am, doar că al meu e de plastic”, explică ea. Băiatul o rugă să nu ţină însă scula mai mult de trei zile, când tatăl lui urma să vină din concediu. Apoi ea răspunse la telefon: era Terente,  băiatul comisarului Arun Pumnea. Colegul ei îi vorbea acum “official” – tatăl său îl întrebase dacă ştia unde o putea găsi pe Suzana şi “o ruga” să se dea găsită, căci avea neapărată nevoie de ea ca martor. “Deocamdată, nu m-ai găsit, vorbim mai târziu”, decise fata să mai câştige ceva timp.

Stăteau în parc, “ancheta” copiilor ajunsese într-un punct mort – de fapt, nici nu începuse! “Chiar nu-ţi aminteşti nimic despre tipul care a tras în taică-tău?” – încercă şi Guriţă, gândindu-se la propriul tată, arestat pe degeaba. “Nţ”, dădu ea din cap. “O şapcă şi combinezon verde, dar astea nu se pun, căci sunt prea multe la fel… Cozorocul îi umbrea mutra!  A, ba da, ba da: târa un picior.” “L-o fi călcat careva pe bombeu.” “Nu, că la un moment dat am văzut că avea pe picioru´ ăla ceva ca un bandaj ciudat, cu curele, cum să spun?” Ea îl sună deci pe  Tăchiţă, băiatul doctorului Strauss - colegul urma apoi ca să-şi întrebe discret tată unde sunt în oraş ateliere de ortopedie şi ea îi descrise „bandajul”. Băiatul o sună înapoi peste jumătate de ceas: „În primul rând, babacu´ zice că el nu repară picioare, nu-i ortoped, el e medic legist!” „Aha, nasol”, se întristă fata. „Dar a completat că orice medic deşteeeept nevoie mare trebuie să se priceapă „cât de cât la cât de câte”. Este vorba deci, după descrierea ta, de o orteză tip atelă. Numai că atela asta trebuia pusă pe sub pantaloon şi nu la vedere! Probabil că ăla are pielea sensibilă şi îl mănâncă de la orteză strânsă în chingile alea, aşa crede bătrânu´. Nu, tata n-a intrat la bănuieli, ştie că sunt ciudat şi întreb tot felul de lucruri. El îmi răspunde automat.” Fata închise, după ce află şi adresa celor două ateliere de ortopedie. “Cred că ar fi trebuit să întreb şi de cabinete pentru boli de piele”, gândi ea cu voce tare.

(17)

Suzana chiar avu noroc: prima firmă de ortopedie era închisă, se vedea că de multă vreme mai era una doar în oraş. Ea îl lăsă afară pe Guriţă şi intră hotărâtă. “Ce doreşte fetiţa? Ce-i lipseşte şi avem noi” - o întrebă impertinent un bătrânel care încă se mai credea tânăr şi sexy. Taciturn, celălalt, un lucrător încruntat, o privi tăcut şi bănuitor. “Unchiul meu a uitat să ia de la noi ceva important, dar nu ştim unde locuieşte. Trebuie să-şi fi făcut la dumneavoastră, cum îi spune, orteza. Aşa că, poate îmi daţi adresa, dacă vă rog frumos.” “Poate i-am vândut-o direct din raft şi n-a trebuit să scriem adresa, nu?” - rânji moşul. “Poate ne spui şi cum îl cheamă, dacă ţi-e unchi”, interveni tăcutul. Suzana o zbughi pur şi simplu pe uşă. Nu planificase această situaţie… Terente, băiatul comisarului Arun Pumnea, îi găsi tot în parc. Nu prea îl băgă în seamă pe Guriţă, dar Suzanei îi oferi câteva sfaturi: “Crezi că ortopezii ăia or să-ţi dea pe tavă adresa “şchiopului” - omul cu orteza, care a tras în taică-tău? Dacă sunt prieteni sau în cârdăşie cu tipu´ cu orteza, sau îşi protejează clienţii, aşa cum susţine şi Bişu că face şi taică-su, marele ziarist?!” Suzana avea însă deja o idee atunci când o sună şi Bişu, ca să-i amintească fetei, cu vocea tremurând de emoţie, ca la şoriceii stresaţi, ca nu cumva să întârzie prea mult cu reportofonul. Suzana îl asigură că o să I-l restituie înainte ca gazetarul de la rubrica Sport să se întoarcă acasă din excursia în Grecia. “Şi să nu te pună dracu´ să plasezi cumva reportofonul în biroul comisarului Pumnea, că îl găseşte şi ne arestează toată clasa!”  Suzana îi explică: ea doar voia să lase aparatul la ortoped şi să plece, acolo unde cineva ar putea să vorbească, în lipsa fetei, mai mult - şi mai sincer - decât în faţa ei. Fata se întrebă însă cu voce tare dacă nu riscă să se termine banda înainte ca ăia să deschidă gura. “Nu fi proastă - o lămuri Bişu, reportofonul e electronic, nu-i cu bandă! Are memorie babană, dar e “voice activated”, adică tu îl laşi sub un birou, învelit în hârtie, sau după vreo sticlă-ceva, şi el porneşte numai când se aud glasuri, pricepi? Poa’ să stea cuminte acoloşa şi douăj’ de ani - dacă-i linişte, nu se înregistrează nimic. Iar când îi vine personajului să zică ceva, când deschide pliscul, se înregistrează. Orice: când vorbeşte la telefon, când le zice de ce n-a recunoscut că îl ştie pe nenorocit, mă rog...” “Şi când sforăie careva?” - mai întrebă fata. “Ei, ăsta-i riscu’. Dacă nu merge, mai încercăm o dată. Da’ vezi sa nu-l arunce femeia de serviciu la gunoi, că mă dă tata la gazetă, la rubrica “Urmărire generală”!

(18)

Guriţă intră încetişor în atelierul de ortopedie. Băiatul nu era îmbrăcat potrivit pentru un client cu bani, iar meseriaşul cel taciturn se cam încruntă. ”Vezi să nu şparlească vreo ceva”, şopti bătrânelul parşiv. ”Şi ce pofteşte de la noi domnu´?” – îl întrebă pe Guriţă. Omul avea chef de făcut mişto. Dar băiatul îi ignoră, fixând strada prin vitrina cam murdară. Tăcutul se apropie şi el de geam, iar Guriţă i se adresă şoptit: ”O vezi pe tipa aia care pândeşte? Aia m-a trimis.”  ”E nebuna aia care a întrebat de... De un invalid” – îşi luă tăcutul măsura, că prea îl lua gura pe dinainte. Guriţă explică: ”Fata mi-a dat bani ca să vin să întreb de o adresă, chipurile de un şchiop care şi-a pierdut portofelul şi l-a găsit ea. Dacă nu mă credeţi, vă arăt: cincizeci de lei mi-a dat ca să mint, ori pentru mine ăştia-s bani. Dar nu mă pun eu pun eu nici cu dumneavoastră, nici cu nebuna!” Cei doi se holbară la fata din stradă, în timp ce Guriţă strecură reportofonul sub un morman de talonete. „Nouă ne-a spus că-i unchiu´ ei, dar ea n-avea habar de cum îl cheamă”, zise moşul. ”Am văzut-o cum vorbea cu un poliţai, înainte de a-mi da lovelele astea”, puse Guriţă paie pe foc. „Fata zicea şi că-i va aduce gaborului cu adresa unui şchiop care a făcut ceva naşpa, ea n-a zis ce... Eu nu vreau să am de-a face cu poliţia. Am să-i zic ei că am întrebat de adresă, dar că m-aţi dat afară. Scăpăm cu toţii de ea, sper s-o aburesc.” Cei doi bărbaţi se lăsară convinşi să-l arunce pe puşti afară din atelier. O făcură de fapt cu plăcere. Fata o luă la fugă în josul străzii şi dispăru după colţ. Băiatul o zbughi în susul străzii şi dispăru de asemenea. Suzana şi Guriţă se întâlniră în parc. Acum ce mai facem?” – întrebă băiatul. ”Aşteptăm”, zise ea. „Dacă ăia îl cunosc pe suspect, sigur o să dea din casă, or să zică ceva între ei. Reportofonul o să înregistreze, doar să avem răbdare. Apoi, e rândul lui Bişu să intre în scenă: intră, el are faţa aceea de tocilar cuminte, pe el or să-l creadă... L-am sunat, vine aici. În fond, e reportofonul lui taică-său, e treaba lui să-l recupereze!”

(19)

Suzana ascultă cu nerăbdare înregistrarea. La început se auzi doar scârţâitul podelei. „Dă mai înainte!” - o sfătui Bişu. „S-a întors lumea cu curu-n sus”, se auzi vocea celui bătrân. „Au ajuns plozii să ne cerceteze ca la Securitate! Sunt curios de ce naiba îl caută pe ăsta. Ori fac mişto de noi…” Celălalt deschise în sfârşit şi el gura: „Şi ce naiba să fi făcut alde Pătru ăla? Doar n-o fi dat cu jula, că nu pare să se priceapă!” Bătrânul se dădu înţelept: ”Şchiopu´ nu-i ciorditor, dar stă cam prost cu dracii, se înfurie cam uşor, eu zic să nu punem botu´, să nu ne băgăm în tărăşenie, cine ştie cu cine s-o fi caftit şi acela şi-a trimis plozii să ne iscodească. Să zicem că nu ştim cum îl cheamă pe alde Jilţ Pătru şi nici unde dăm de el.” Suzana exclamă: „Nasol!” şi scăpă o vorbă crudă în engleză. ”Chiar, şi unde dăm de el, de exemplu?” - făcu celălalt meseriaş înregistrat. ”Păi, şchiopu´ taie frunză la câini în cârciumă. Stă cam toată ziua singur acolo şi bea tărie, de când a ieşit de la ”facultate”. Mereu e negru de supărare, o fi dat la careva-n cap.” ”Ce facultate?” ”De la mititica bre, adică, de la pârnaie.” ”Şi de ce l-au ”încălţat” mă rog?” ”De ce oare, de ce oare? Ei, cândva omu´ ăsta era o bumboană de băiat.”

Bişu intrase în atelier după vreo jumătate de oră, cu un zâmbet cuceritor. Mângâiase talonetele, apoi extrasese brusc aparatul tatălui său, ziaristul. ”Ciudată chestie, să îl găsesc tocmai aici! Vă datorez ceva chirie?” - întrebase puştiul extrem de amabil, dar ieşise din atelier mai înainte de a veni răspunsul de la cei doi rămaşi cu gura căscată. Nici măcar nu a fost nevoie să fugă până în parc.

”Ei, dar ce cârciumă o fi?” - făcu Suzana. ”A, au spus mai încolo. Eu am ascultat pe drum: dacă vrei să-ţi întâlneşti personajul negativ, poţi să încerci la ”Cireşica””, spuse Bişu. „Dar copiii, cum ni se mai spune, n-au ce căuta acolo, mai bine raportezi isprava noastră comisarului Pralea! Şi vezi că a sunat fata lui Bubă. Zice că de ce nu i-ai răspuns.” Suzana recunoscu: „Am văzut într-un film poliţist, că dacă răspunzi, poţi fi depistată din satelit şi nu vreau să mă găsească Dana.” „Păi, chiar maică-ta, mă rog, „Dana” adică, te căuta pe la şcoală.” „Nu mai spune, ca să mă… aresteze? Că oi fi proastă să mă dau prinsă! Mai bine fug în munţi, ca partizanii.” „În munţi nu mai sunt nici partizani, nici Big Mac, nici Coca-Cola. Vezi că Dana venise să-ţi spună că mâine poţi să faci o vizită lui taică-tu, la spital. Că a deschis ochii, că vorbeşte. Chiar zâmbeşte, aşa a spus. A întrebat de tine. Şi Dana zâmbea, se mai îmbunase…”

(20)

Comisarul Arun Pralea ieşi din rezervă. Agentul Pleşcan, care o escortase, o pusese în gardă: să nu stea în calea comisarului, dacă nu voia să aibă interdicţie la vizită! Agentul o supraveghea atent, însă comisarul îi şopti: „Gata, nu mai e cazul! Jilţ ăla nu a avut complici. M-am ocupat personal de caz şi uite, prin talentul şi dârzenia noastră, l-am prins pe atentator!”  Agentul nu ştiu cum să procedeze cu fetiţa, aşa că îi spuse doar „Bună ziua!” Fata lui Bubă, mai neîncrezătoare, îşi plasase însă pe hol bodyguardul – mai bine să fie! Terente, băiatul comisarului, nu apăru decât după ce Pralea plecase deja. Încă nu venise toată gaşca Suzanei la spital, iar Dana era înăuntru. Guriţă se dusese să-şi întâmpine tatăl: îl eliberaseră din arest.

Când Suzana intră, zgripţuroaica” nu mai avea privirea aceea neîncrezătoare, îi zâmbi chiar fetei. „Hei, poţi să-i vorbeşti, însă încet. De dimineaţă ni s-a dat voie să-i stăm pe cap…” „Bine, MAMĂ”, spuse rebela. „Vă las să vă povestiţi aventurile”, spuse mama vitregă. „Mulţumesc”, spuse fiica vitregă, cu seriozitate. „Comisarul nu mi-a spus, dar am aflat de la agentul Pleşcan ce ai făcut! Să nu mai intri niciodată într-o anchetă a celor mari!” – spuse tatăl. Era încruntat. Apoi zâmbi. „Hai, poţi să mă îmbrăţişezi cu grijă, fata tatii. Eşti e eroină!” Şi tatăl îi povesti, ca unui om mare, ce îi spusese comisarul despre anchetarea lui Pătru Jilţ, atentatorul la viaţa sa. Şi, Doamne fereşte de vreun accident, şi a fiicei sale. De fapt, o anchetă „normală” nici nu ar fi putut duce la atentator. Pentru că nu era suspect: „Eu n-am instrumentat vreodată un dosar de-al lui Jilţ.” Însă Pătru fusese arestat de un coleg de-al poliţistului şi puşcăriaşul crezuse că fusese „lucrat”. Când se descoperise că fusese o eroare judiciară, Jilţ deprinsese deja destule metehne de puşcărie – avea, cum se spune, „abonament”. Într-una din dăţile când ieşise din închisoare, aflase că tatăl Suzanei se căsătorise cu femeia căreia îi făcuse în zadar curte. Pătru crezu atunci că poliţistul se răzbunase şi îl scosese din competiţie cu ajutorul colegului. Ce competiţie?! Intelectuala Dana nu i-ar fi dat măcar „Bună ziua” unui simplu meseriaş ca Jilţ. Un om muncitor, dar dintr-o altă lume: e ca şi cum ai împrieteni o orhidee rară, precum Dana, cu o tufă de ciulini!

Tatăl concise: „Dacă aş putea interveni cumva, i-aş ierta gestul. Dar a tras într-o mulţime, a tras şi spre tine!” „Nu-i port pică nici eu”, spuse fata, „dar măcar un pumn în nas tot aş vrea să-i trag!”

Citit 5132 ori Ultima modificare Marți, 26 Noiembrie 2019 14:40

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.