Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Autorul despre care scriem a debutat în urmă cu 50 de ani în ziarul local, de atunci, al Galațiului, "Viața nouă". Un debut care venea după mai multe corespondențe purtate cu amintita publicație. Un debut care însemna pentru Vasile Sevastre Ghican, și el la acea vreme mai tânăr cu jumătate de veac, un triumf. Pe care a știut să-l guste și să-l împlinească. Deoarece, peste alți 20 de ani, a urmat debutul în volum, un volum colectiv, "Prier 88", la Editura "Cartea Românească".

Întâmplarea a făcut să-l cunosc pe autor și să-i citesc producțiile lirice de la începutului drumului său scriitoricesc. Iar impresia dominantă pe care mi-a lăsat-o a fost (și a rămas!) aceea de luptător, de încăpățânat în credința drumului său. N-a greșit, după cum cred că nu au greșit nici cei care i-au "provocat" această înverșunare a luptei cu sine. Dovadă e ceea ce a ajuns acum: scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu vreo 30 de cărți publicate, cele mai multe de poezie și de aforisme.

Precum o demonstrează și noul său volum, "Avar ca eternitatea" (Editura "Sfera", Bârlad), lirica lui nu este exuberantă, ci rece, lucidă. Taie cu o lamă de cristal felii-feliuțe din viața asta a noastră, nici frumoasă, nici urâtă, o viață normală, firească. Decupează din ea atât cât să ne trezească din somnul nefiresc în care cad unii și să ne (sau să-i) aducă pe noi și pe ei cu picioarele pe pământ. Un pământ pe care el, autorul, l-a călcat cu râvnă și foarte de timpuriu în picioare, simțindu-i și binele și răul pe care-l poate oferi. Sau, posibil, mai ales, binele. Un poet dublat de un filosof - acesta este, cred, Vasile Sevastre Ghican. Cine i-a citit preț de câțiva ani grupajele de aforisme publicate în "Buzunarul" ziarului "Viața liberă" (ori în cărțile de profil) îmi va da dreptate. Adevărurile zise în sentințele sale filosofice îl ajută, îi construiesc mai lesne și foarte credibil metaforele. Iată, de pildă, poemul ce deschide volumul: "Trupul tău/ ușor ca aerul/ mi-a tatuat pe brațe/ veacul de-aseară;/ Când m-am trezit/ sânii tăi/ miroseau a noapte./ Inima mea a nins/ toată noaptea pe inima ta.../ întunericul - vitrină blestemată -/ vinde iluzii/ (păstrate la saramură!)/ sfârcului tău de soare, în săruturi fără măsură." ("Trupul tău") Sau: "Era o zi": Era o zi/ plină de tine/ ierburile sfârșeau/ în toamne virgine!// Era o zi/ cumsecade ca noi,/ eram fericiți/ înecați în nevoi!// Era o zi/ ca oricare/ ne nășteam și muream/ la munte, la mare!// Era o zi/ aproape de joi/ curată/ ca ziua de apoi!"

Spuneam cândva, tot în legătură cu autorul de față, că nu trebuie căutate explicații atunci când un om perseverent reușește în ceea ce își propune. O face, de regulă, după rețete proprii, iar nu în urma sfaturilor/ rețetelor (de succes!?) primite. Afirm asta pentru că asemenea căi de a deveni învingător nu există. Totul ține de resorturile interne. Iar Vasile Sevastre Ghican a știut să asculte de glasul său interior, să-și folosească bine voința. Faptul este remarcat și de opiniile exprimate de două nume cunoscute, Ion Zimbru și Dan Vîță, opinii ce însoțesc volumul de față, pentru a-i convinge pe cititori că merită să zăbovească asupra poemelor din carte. Aceste păreri avizate alături de valoarea textelor au forța de a-i da dreptate poetului în strădania sa de a se scrie pe sine în paginile pe care ni le oferă. De pildă: "Mi-a mai rămas destulă zăpadă/ pentru export și desigur/ o mie de ani să învăț să mă port!/ Unii au puterea de a îngâna stelele,/ monștrii nopților noastre,/ târziul prelins peste cuvintele lumii:/ ușor ca un uragan/ pe buba coaptă a unui vulcan!/ Toate acestea pe o Terră îmbâcsită/ de năluci și căpcăuni.../ Lângă aceste nulități bâjbâie/ cei care dorm și se trezesc cu gândul/ la ce vor pune copiilor în farfurii./ Iartă-mă, mamă, eu sunt curatul cântec/ rămas după nașterea mea -/ mărul înflorit între venirea și plecarea ta!" (Fără titlu, pag. 31)

Cât despre relația dintre poezie și aforisme, cultivată de autor, nu trebuie și nu poate fi văzută drept nefirească, forțată. Pentru că există poezie filosofică. Ba, aș spune că înainte de orice, lirica este filosofie. Fiindcă adâncimile de adevăr "săpate" de poeți nu pot fi posibile fără stăpânirea adevărurilor de și despre viață. Să vedem cum se așază spusele astea pe un poem, cumva definitoriu pentru carte: "Avar ca eternitatea de păcate": "Ai dat Doamne pământului culori/ Zefir de viață lungă și ninsori -/ Toate sunt fără de moarte/ Avare ca eternitatea de păcate!// Și m-am tot dus să caut dezmierdări/ Dar n-am găsit la porți decât lăcate -/ Pe acolo erau multe, multe mări/ Avare ca eternitatea de păcate!// Cuvintele erau primite din import,/ La fel de dur se comportau în toate -/ Chiar și-n grădina noastră s-a format un port/ Avar ca eternitatea de păcate!// Dar stai să vezi ce-am auzit aseară/ Livezile veneau la spovedanie pe roate/ Și fiecare fruct se transforma în fiară/ Avară ca eternitatea de păcate!// Iar când m-am dus să înfloresc și eu/ Mai toate astrele dădeau din coate,/ Și am rămas iubind la curtea unui zeu/ Avar ca eternitatea de păcate!"

Și încă o observație, care cred că am mai făcut-o cu altă ocazie. Cine l-a cunoscut îndeaproape pe omul despre care scriem - un tip bonom, mereu cu zâmbetul pe față, gata să ajute - nu își prea imaginează că dincolo de schița sumară creionată mai sus se ascund profunzimi greu de bănuit, abisuri spirituale, povești nespuse de și despre suflet. Însă poate chiar asta e frumusețea umană: s-o putem privi mai întâi, iar abia apoi s-o și citim!

Și apropo de citit, dincolo de aceste rânduri să-i lăsăm pe cititori în compania scriitorului. Cartea are 75 de poeme. Să vedem ce poate ieși din această nouă și miraculoasă întâlnire.

Citit 512 ori Ultima modificare Miercuri, 23 Ianuarie 2019 16:31

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.