Lucia Pătraşcu, "Chemările Indris", Editura PIM, Iaşi, 2019
"Indris"-ul este o… specie lirică foarte nouă, inventată de ISIDRO ITURAT HERNANDEZ, scriitor şi profesor de limba şi literatura spaniolă, născut în Spania, în 1973.
Forma acestei poezii, 3-3-1-1, este rezultată dintr-o condensare strofică a Sonetului, cu schimbarea ordinii şi cu rimă variată (prezentă, absent, regulată, neregulată).
Indriso, în original, este o poezie ce constă din două tercetos și două stanzas de versuri unice, după cum le denumeşte Isidro Iturat, adică două terţine şi două monostihuri (3-3-1-1). Această poezie tolerează orice tip de măsură în numărarea silabică, ceea ce constituie o formă fixă și dinamică în același timp: pe axa verticală, aranjamentul non-variabil al versetului 3-3-1-1, cu variantele sale, iar pe axa orizontală, variații în cantitate. De asemenea, recunoaște toate gradele și genurile de rimă.
Cartea de indriso-uri a Luciei Pătraşcu este o bijuterie în sine, cu traduceri şi în franceză (Silvia Anghel) şi în spaniolă (chiar autoarea), în semn de omagiu pentru inventator. Carte şi a „asfinţiturilor” („Asfinţituri”, titlu de poem: „În clipa despărţirii,// Am înapoiat pentru totdeauna/ Asfinţiturile însângerate,/ Punând în această carte// Suava deznădejde,/ Ca o închinăciune a inimii,/ Pentru sufletul care a murit// Sub tăişul privirii tale.” - p.12), are ceva în ea şi din duritatea şi lipsa de empatie a Eternităţii, dar şi câte ceva din frumuseţea şi „sclipirea clipei”, fiind, ca orice carte de poezie reuşită, o strălucire (sunshine) care oglindeşte „mintea neprihănită”, dincolo de orice încruntare a… Violetului (p.9), „violet” cântat atât de frumos mai demult de către Carolina Ilica, o scriitoare îndrăgostită şi ea de experiment, de neconvenţionalul expresiei versului, nu numai prin cartea clasică, de hârtie, ci şi cu ajutorul ceramicii, lutului, lânii, lemnului…
Încetând să mai înţeleagă „armonia florilor de măr/ ce depăşeşte anotimpul” (p.15), Lucia Pătraşcu admite iarăşi că strivirea corolei de minuni a lumii nu este o soluţie… lirică. Mişcarea, dansul, „alergarea” sunt alternative, Lumina este încă un deziderat ca la Van Gogh, dar şi ca „lumină a poeziei” pur şi simplu (cf. p.45), dacă vreţi şi cum vă place: „Alergam să prind/ Bucuria cuvântului jucăuş,/ Ce picura în paşi de dans// Albastre armonii celeste.// El se rotea în jurul meu,/ Desenând o armată ordonată de litere,/ Ce priveau către lumină,// Ca florile soarelui, în plină vară.”
În (de)plină activitate creatoare („ce toamnă am”, p.60), Lucia Pătraşcu ştie să şi aştepte, dând Timpului, personaj central, ceea ce este al lui, dar şi depăşindu-l metafizic, cu o reîmprospătare a rememorării unui vechi cântec de sărbătoare de iarnă: „Zburdă o sanie cu zurgălăi// Şi scapără sub tălpile în fugă,/ Când, înotând în neaua strânsă-n clăi,/ Se duce, se tot duce ca nălucă.// Doar tu rămâi şi-aştepţi într-un colind/ Să înfloreşti ca mărul din poveste,/ Dar ning la tâmplă-ţi florile de-argint…// Poţi să mai crezi în timpul ce mai este?” (p.21 – poemul „Aşteptare”)
Credinţa în valorile umaniste ale artelor este cea care o mobilizează să continue să noteze, „cu speranţa primăverii” „mirările inimii. Albastre.”, să fie martoră la „uneltirile” condeiului care a făcut „de toate!...// A lăcrimat pentru tristeţi,/ A chemat dorinţe,/ A înălţat visuri.” (p.27)
Influenţa liricii extrem orientale se simte cel mai bine în „Cocorii”: „Cu aripi frânte,/ În prag, cocori/ Îmi ţes în palmă// Miros de flori.// Din gene pică/ O ploaie caldă,/ Pe sub frunzişul// Ce cântec scaldă.” (p.30), „bucuria crizantemelor” apărând şi într-un retoric „De ce”! (p.51)
„Măceşul” este un samuraic poem, de o delicateţe aparte!
Perechi de nori, de castani, de îndrăgostiţi („Doi pe faţă, doi pe dos…”, p.54) sunt martori la îndemnuri precum „Să nu te superi, nici să nu blestemi!”, poeta, o pelegrină târzie către o Compostella solară adună „vorbele risipite în ceaţă”, le împodobeşte cu petale de trandafiri „şi împreună cu ele” pleacă spre tăcere ca să întâlnească menţionata mai sus lumină a poeziei, pe care o dăruieşte cu iubire autentică semenilor, cititorilor…
Este atentă şi la „rănile sufletului hoinar”, nu numai la sângerările trupului, observă „de unde vine lacrima”, întrebând ca la Gauguin ori Kant, măcar parţial, „De unde vin eu?” Intră în dialog real cu Moartea, p.123, dar şi cu Netrăirea aducând aminte de poemele Constanţei Buzea, p.126, cu Dorul, p.60, în spaniolă şi franceză tradus drept… Nostalgie (splendidă „roua uriaşă a dorurilor de demult”, p.78), intră şi în mic proces cu Timpul care i-a cam asuprit bucuriile, lăsând-o doar cu promisiunea lor (p.63), cu „risipirea visului”, constată „adevărul, degradat în minciuni// A evadat spre o lume mai bună.” (p.69)
Dar aceste stări sunt mai degrabă accidente, sărutul Infinitului detaşând condiţia umană: „Când mi-am scris visele pe un ram înverzit,/ Infinitul m-a sărutat pe frunte,/ Urându-mi drum bun.// Prin ochii mei, timpul purta pe cap/ O pălărie de pânză de păianjen,/ Atârnându-mi la reverul bluzei// O floare roşie de mac…// Era primul vis împlinit?”
Un pic mai departe în economia cărţii eul liric doreşte să fie o floare de colţ, spre sfârşit vrea să fie un „strigăt”, p.156, totuşi nu avem stridenţe, nici onirism, ci mai degrabă reverism, dacă poate fi permis un astfel de termen, apărând şi o surprinzătoare trimitere S:F., sau chiar mai multe: „În noaptea neagră,/ Pe caldarâm,/ Sună paşii ascunşi…// Fără să ştiu de unde vin,/ Mă cufund în cadenţa lor/ Şi, ca un robot,// Pornesc alături de ei,// Până dincolo de lespedea rece…” (p.147)
„Paşi ascunşi”, poate cei care fac aceşti paşi vin din „universul stelelor”: „Numai prefăcuta lună,/ Cu nevăzutele sale cratere,/ Răstălmăcea oglinzile.// Şi marea plagia basmul diluat.”
Ar fi asta o definiţie a poeziei Luciei Pătraşcu, „răstălmăcire a oglinzilor”, a imaginilor supuse de către cuvinte, unele exilate în fântâni misterioase, altele în vise de taină, jinduire de spaţiu sacru în „timpul trainic”, jinduire de „perete alb”, p.171, aventură de gânduri proscrise, p.87, clipă travestită, anunţată de croncănit de ciori lacome, dor de insulă de speranţă, cu izvoare hrănitoare. „cu apa credinţei,/ cu istorie, cu iubire.” (p.93)
Dor de întoarcere la „lacrima dintâi”, care poate fi a Evei, a lui Adam, a primei lacrimi conştientizate a poetei!
