* Opera lui Caragiale, atât cea dramatică, dar mai ales cea epică, a atras traducătorii încă din timpul vieţii sale, iar spiritul profund francofon al culturii române a determinat franceza ca primă limbă spre universalizarea autorului Scrisorii pierdute *
Caragiale însuşi tradusese în română din Perrault, Baudelaire şi alţii. Câţiva scriitori alogeni, contemporani lui Caragiale, au fost atraşi în primul rând de drama „Năpasta”, în presa vremii circulând o ştire în legătură cu montarea ei la Paris, ceea ce nu s-a întâmplat atunci.
Au fost traduse în timp multe dintre povestirile şi nuvelele lui Caragiale, dar a trebuit să treacă un secol de la moartea scriitorului pentru ca să apară, la Paris, un volum integral de „Povestiri şi nuvele”.
Meritul de a-l pune pe Caragiale prozatorul, într-o viziune unitară, la dispoziţia cititorului de limbă franceză a revenit cunoscutului traducător Constantin Frosin, cel care a reuşit, de-a lungul bogatei activităţi, să ofere peste 140 de volume de traduceri din română în franceză ale scriitorilor clasici şi contemporani.
Volumul „Contes et nouvelles” a apărut la sfârşitul anului trecut la Editura Aparis din Capitala Franţei şi cuprinde, în 228 de pagini, 11 dintre povestirile şi nuvelele lui I.L. Caragiale, printre care „Cănuţă, om sucit”, „Hanul lui Mânjoală”, „Pe timp de război”, „Kir Ianulea”.
Aceste titluri, ca şi celelalte de altfel, sugerează de la început dificultăţile în faţa cărora este pus traducătorul.
Limba lui Caragiale, de la sfârşitul secolului XIX şi începutul lui XX, apetitul scriitorului pentru medii complexe, fac ca textele să fie transbordate în timp, de la vorbele româneşti de atunci, la vocabularul francezului de astăzi.
Constantin Frosin, cel despre care s-a spus că ştie franceza mai bine ca francezii, editorul unei reviste de francofilie unice în ţară, recentul laureat cu Medalia de Aur al Asociaţiei Merit şi Devotament Francez, reuşeşte o excelentă punere a lui Caragiale în limba lui Molliere, ceea ce l-a determinat pe profesorul universitar şi scriitorul George Lateş să afirme că „Autorul Scrisorii pierdute şi-a găsit traducătorul…”.
