* „Cred că gazetăria m-a ajutat foarte mult”, mărturiseşte regizorul debutant *
De la tânărul regizor Cătălin Apostol (FOTO) am aflat, în timpul Festivalului naţional de film „FUTURE MOVIE” de la Galaţi, una dintre căile reuşitei: concursurile. Filmul cu care a venit şi pe care îl semnează, „Umilinţă – Locul unde clopotul nu bate niciodată”, este filmul său de debut, lansat în premieră, neobişnuit, la Cairo.
Neobişnuită a fost, după aplauze, reacţia publicului tânăr, care, cu lacrimi în ochi, l-a înconjurat pe tânărul autor la finalul proiecţiei, mulţumindu-i pentru emoţia oferită. Cineastul cu numai un film (deocamdată?) este zi de zi ziarist – semnează la „Formula AS”, este redactor la Televiziunea Română, unde realizează filme documentare.
- Cum a apărut ideea scenariului premiat la concursul de scenarii al HBO, care, iată, v-a adus finanţarea filmului?
- Ideea scenariului este relativ simplă: în ultimul an de facultate, trebuia să fac lucrarea de licenţă, nu aveam nicio idee, în schimb aveam un fel de proză, pe care o scrisesem cu câţiva ani în urmă, după ce am văzut un reportaj făcut de o colegă de-a mea din Televiziune, despre un om de la ţară care, din greşeală, a omorât cu tractorul un copil. El nu a fost pedepsit de Justiţie, în schimb comunitatea l-a pedepsit printr-o batjocură uluitoare. Reportajul nu a fost aşa bine făcut, pe mine m-a nemulţumit. A fost aşa, cam în stilul ştirilor de la ora cinci. Nu puteam să fac eu încă o dată reportajul, atunci pur şi simplu m-am apucat să scriu… Mi-a fost milă de omul acela şi am încercat să-l salvez un pic, pentru că omul şi-a asumat pentru tot restul vieţii acest păcat. Iar abordarea reporterului a fost, tot aşa, batjocoritoare, ceea ce nu era corect! Şi atunci m-am gândit să scriu şi, chiar dacă va rămâne doar scrisul, să reconstruiesc o lume. Povestirea am reluat-o după ani de zile şi am descris-o ca un scenariu.
- Cum a ajuns scenariul, film? Complicat?
- După doi ani de la terminarea facultăţii, am dat scenariul la [concursul] HBO – am câştigat. Mai departe a ajuns la concurs [de proiecte] la CNC şi aşa am ajuns să fac filmul meu de debut.
- De unde curajul de a aborda lumea satului, un spaţiu dificil pentru filmul românesc actual?
- Mi se pare nedrept că în ultimii ani nu se mai fac filme în zona asta. Eu sunt reporter documentarist la Televiziunea Română şi reporter la „Formula AS”, umblu foarte mult prin ţară şi pot să spun că mă lovesc tot timpul de comunităţi de la ţară… Şi cred că am şi „ureche muzicală” pentru aşa ceva, ceea ce mi-a permis să păstrez cât de cât autenticitatea şi în dialog. Cred că gazetăria m-a ajutat foarte mult.
- După ce câştigi astfel finanţarea, ţi se dă mână liberă? Poate, adică, regizorul să spună: „Vreau operatorul acesta, vreau actorii ăştia!”?
- Depinde de producător…Pot fi producători care nu acceptă, mai ales în cazul unui regizor debutant. Dar eu am avut parte de producători OK şi chiar mi-am putut alege echipa. De exemplu, rolul principal (cel al omului batjocorit de comunitate, n.red.), ca şi rolul Ion din „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii”, îl joacă – cine putea? – tot Şerban Ionescu. Iar Costel Caşcaval, reper din „Terminus paradis”, este acelaşi reper şi în filmul meu: revendicativ, justiţiar…
Foto: A. G. Secară
