Adi G. Secară: „Mică trilogie a eternului efemer”, Editura InfoRapArt, 2020
Noua carte a lui Adi G. Secară, „Mica trilogie a eternului efemer”, cuprinde poezie, teatru și proză, fiind cumva o nouă demonstrație a talentului și forței artistice a autorului. În fond, orice lucrare de artă include în sine o afișare a putinței celui care a elaborat-o, aceasta de față o dată în plus, deoarece apare la două decenii de când autorul a terminat facultatea. Cea dintâi secvență, intitulată „P.A.!”, oferă poeme în cheie filosofică, inclusiv o cugetare, precum: „După douăzeci de ani/ Morțile și viețile noastre/ S-au mai înmulțit, putem filosofa liniștiți/ Sau nu/ La eternul efemer al condiției umane/ Și putem începe/ Să scriem/ Istoria regretelor.” Adi G. Secară implică mult livrescul și propria înțelepciune în nașterea poemelor (și nu doar a poemelor) sale. Paradoxul stilistic (ozimoron) este plantat la locul său ( „eternul efemer”, „Prezența Absenței” etc) alături de metafore reconfortante, invitând la judecată și descoperirea unor subtilități spirituale specifice. Metoda are farmecul ei mai ales la cititorii inițiați, care vorbesc într-un fel aceeași limbă cu artistul. Dar, precum se spune, cărțile/ operele bune și mari nu sunt scrise pentru cel mai neinstruit cititor/spectator. Atât despre această primă parte, care ar merita o mai adâncă sondare, greu posibilă acum, din cauza spațiului.
În partea a doua a trilogiei ni se propune textul dramatic „Nebuna din Ilion sau Numele Hellenei – a doua farsă (mito-)logică a lui a.g. secară”. Avem de-a face cu un joc predominant filosofic, de spargere a firului în patru, poate chiar un proces literar (!), joc dus după finalizarea încăierării din Troia. Se spun lucruri cu miez despre unii protagoniști, în centrul atenției fiind Hellena. Cum spuneam, cititorul este invitat să urmărească un fel de „proces” al cauzei ce a determinat devastatorul război. Iar în miezul poveștii s-a aflat, precum se știe, Elena, aici scrisă Hellena. Locul „judecății” – cetatea Ilionului, denumirea latinească a Troiei. Corul, personaj central, include numai nume mari, predominant feminine: Afrodita, Atena, Hera, duhuri, nimfe. Între alte personaje, înafara Hellenei, se află Zeița Nebuniei, o Nebună (ce poate interpreta strâmbându-se orice rol), Umbra lui Hector, Umbra lui Ahile și nefericitul soț Menelau.
Adi Secară și-a numit textul farsă, eu aș nuanța numind-o „farsă filosofică”, adică o modalitate aparent jucăușă, chiar ironică, de a ni se comunica ziceri cu miez, cât se poate de serioase. Iată un exemplu, pornit de la afirmația Zeiței: „Și nu e mister mai mare decât frumusețea”, frumusețe care rezistă dincolo de războaie și ruine. Iar Corul „hotărăște”: „Și cuvintele, da, cuvintele care pot numi atât de multe... Și ele pot fi ale nebuniei și ale frumuseții deopotrivă, mai ales când vor să numească nenumitele și cele ce omul nu le poate numi vreodată!” Iar Zeița replică: „Dar mai ales netrăitele! V-ați gândit vreodată că fără oameni cuvintele n-ar mai fi fost!? Nouă ne-ar fi fost de ajuns trăitele și forțele! Oamenii pot fi doar cuvinte, când sunt! Doar ele îi pot salva de spații și de timpuri... Și, poate, imaginile și dansurile...” Nu vi se pare că aici este vorba, pur și simplu, despre perenitatea artei? Spunem asta tocmai pentru că textul în sine aduce în discuție adevărul despre Hellena, despre frumusețea, apetența pentru iubire și moralitatea ei, a femeii care a provocat, zice-se, catastrofa de la Troia. Iar acest adevăr este dezvăluit la locul faptei, adică, printre ruinele fizice și umane ale cetății. Întâlnirea cu Umbra lui Hector face oarecare lumină în iubirile Hellenei, deși eroina se dezvinovățește din start („că doar nu-e eu vinovată”), iar Corul o susține : „De parcă Hellena, în această nebunie, ar avea vreun rol adevărat!” Și, cumva, recunoașterea explicită a eroinei, rostită în fața Umbrei lui Hector: „Mai ieri am fost mireasa lui Deiphobos, vânat acum de Menelau ca mistreții... Acum vii tu, prin cuvinte de dincolo de moarte... Cuvinte de iubire ca-ntre zei! Precum în Olimp, așa și pe Pământ... Și între ceruri și pământuri... Și în mințile bărbaților, ori ale femeilor. Și eu, încercând să trec prin toate, fugărită, răpită mereu, desfrânată sau castă ca pământul mereu arat, cercând doar să trăiesc, măcar pentru a-ncepe să înțeleg ce trebuie să-nțeleg, pentru a trăi în continuare sau a muri, o, în sfârșit, a muri!”
Ieșirea din acestă poveste, o ieșire onorabilă pentru toți, dar mai ales pentru eroină, o aduce, către sfârșitul textului, Umbra lui Ahille, care, își face jocul propriu: „În cinstea faptelor mele, Zeii vor să-mi dăruiască cea mai frumoasă dintre femei, răsplată! Corul: O, nu, din nou! Care zei, dacă nu vă este cu supărare? Ahille: Nu mi-au spus cine sunt, nu i-am văzut, precum vedeți, eu nu mai văd! Dar călcâiul meu simte o iubire cum altele nu sunt! Menelaos (care se odihnea îmbrățișând-o pe Hellena): Ahille, dragul meu prieten, să nu-mi spui că ai venit după Hellena! Ar fi greu de crezut, când ea bărbatul și-a regăsit! Ahille: Tu ești, Menelaos? Dar nu de Hellena ta este vorba! Ci de femeia care este adevărata Hellena, cea demnă de urcat la zei... De stat lângă Hera și Hebe, soția lui Heracles, bucurând prin prezența lor zeii... Hellena: Da, așa sunt zvonuri, că ar mai fi o Hellena, adevărata Hellena... Și eu aș fi, sau cealaltă, doar „un chip umflat cu aer”, doar o imagine însuflețită, tăiată din văzduh de Hera! Doar un nume! Ca al trandafirilor, al florilor în genere, al peștilor și altor animale... (...) Ahile: Și de unde o să știu eu care este adevărata Hellena, cea care mi-a fost promisă? Menelaos: Na, că ați pus-o! Și eu, soldat bătrân, aproape bătrân, de unde știu ce am în brațe!? Ce comedie! Ce alt război să mai începem pentru dreptate? Ahille: Nu pentru trupul ei, ci pentru numele ei! Hellena: Între nume și mine, până aici! Ajunge sângele, ajunge durerea! Să vină mărețul Zeus, să râdă cu noi de hotărârea sa! Ajunge! Să mergem pe Leuke cu toții, să sărbătorim viața pur și simplu, cu umbre sau nu! Să aleagă Ahille între mine, Medeea, Iphigenia sau Polyxenie, ori să rămânem cu toții, să fim demoni puri cu toții sau doar nume, să uităm de necazuri, copii să fim din nou, fără de răutăți, să ne jucăm de-a bucuriile vieții, zeii să schimbe lumea iubind, iubind..” Și istoria dramatică se încheie voios, cu toată lumea împăcată, Hellena dorind dramatic s-o salveze pe... Hellena, mai exact numele ei. Din poveste. Deși autorul, în motoul piesei zice limpede: „Un nume poate fi în multe locuri, un trup, cu neputință” (Euripides, Helena) Numai că lectura lui Euripides îi scăpase eroinei de la Troia.
Textul place, e scris cu nerv, cu umor, lasă cititorului libertatea de a (se) gândi la semnificații, la întorsăturile de idei propuse de autor. Și nu în ultimul rând, la necesarul adevăr al unei analize fără părtinire (!) a cauzei lucrurilor. A treia parte a cărții este proza scurtă (schița) intitulată „De mâine te vei numi Hellena”. Un fel de reminiscență tematică a textului dramatic anterior. Acțiunea se petrece, glumeț!, pe planeta Ilion. Cele trei pagini și-un pic au haz. Și imaginație, deși obsedantul nume ar contrazice asta. Volumul mai oferă câteva bonusuri lirice.
Adi G. Secară scrie de toate. Poet și critic literar, în principal, dar, iată și un dramaturg de finețe, nu în ultimul rând și prozator, scriitorul, membru al U.S.R. (adică, al Uniunii Scriitorilor din România), colegul nostru este cunoscut, premiat, apreciat. Se implică – și bine face – în viața literară a Cetății, iar trăitorii acesteia îi apreciază strădaniile. Așa cum, cred, îi vor saluta și gusta și noua carte.
