Ce înseamnă să ajungi, fără niciun sprijin oficial, la Cannes. Interviu cu plasticiana Ana Rus

Ce înseamnă să ajungi, fără niciun sprijin oficial, la Cannes. Interviu cu plasticiana Ana Rus
Evaluaţi acest articol
(4 voturi)

Cavaler – cu Ordinul „Meritul Cultural în Grad de Cavaler” –, având multe lucrări expuse la Cannes, Chicago, la Muzeul de Artă Vizuală şi în alte oraşe şi ţări, membră a uniunilor plasticienilor din România şi Ungaria, o doamnă-sculptor – lucru extrem de rar în istoria artelor! – , cu zeci de lucrări de for public sau de expoziţie în Europa şi SUA, plasticiana bucureşteană Ana Rus, născută în Ardeal, acum şi soră a Galaţilor, a fost premiată la Bienala de artă „Camil Ressu” de la Galaţi. Cetăţean de Onoare al oraşului Cannes, unde a obţinut în timp mai multe premii, din partea publicului şi chiar Medalia de Aur, Ana Rus a primit, într-o expoziţie la Cannes, o apreciere din partea unui coleg de breaslă. Un sculptor american i-a dat mâna şi i-a spus: “Eşti mare de tot, colega!”

- Cum a fost călătoria lucrării-omagiu adus lui Brâncuşi, o experienţă plăcută şi uşoară?

- Nu! Era Anul Brâncuşi, în 2000. O lucrare a mea, un omagiu lui Brâncuşi, cărată cu cârca din ţară, a ajuns în Palatul Congreselor, apoi în Primăria Cannes. Înainte de plecare, atunci când m-am dus la ministrul de Externe şi i-am cerut ajutorul, mi-a spus: “Descurcă-te, că mergi în nume propriu, noi n-avem niciun amestec!” “Păi, la Cannes voi primi un ecuson cu numele meu şi dedesupt va fi scris… numele ţării mele!  Sunt cetăţean român!  Şi oriunde mă duc în străinătate, spun că sunt român.” Am ambalat două lucrări, le-am urcat în autocarul care m-a dus până la Nisa, unde a trebuit să cobor, să iau trenul spre Cannes. La prima călătorie la Cannes, venisem cu trenul… Dar acum se schimbase trenul spre Cannes pe altă linie şi a trebuit să mă tăbârcesc cu lucrările grele coborând şi urcând pe nişte trepte. Până la urmă, lucrările au ajuns intacte. Cerusem înainte concursul Consulatului Român de la Marsilia, să preia lucrările de la autocar, eu fiind invitat. Mi s-a răspuns că ei nu sunt o poştă, ei nu fac pe taximetriştii, că nu au oameni pentru servicii de “coletărie”. Le-am explicat că sunt invitată la expoziţie,  la Salonul Internaţional  la Cannes, că am trei module mari. Mi-au spus: “Nu!”  Am pierdut trenul. Atunci m-am dus la autogara Cannes. Autobuzul Nisa – Cannes (distanţa: 26,68 km. – n.red.) era un euro, dar întârziase autocarul nostru şi ultima maşină plecase deja şi acum trebuia să plătesc o sută de euro la taxi. Era 11 noaptea! Mi-a venit ideea să mă duc la un  MacDonald´s de acolo, ca să întreb de un număr de taxi, să nu stau singură în autogara pustie. Din când în când, treceau doar boschetari, uitându-se cum eu stau lângă maldărul de lucrări. Norocul meu că la autogară a apărut şi o româncuţă care îşi aştepta părinţii. M-a văzut plângând. Zice: “Nu vă las să rămâneţi aici!” Zic: “Dar sunt şi părinţii, şi bagajele, n-o să încăpem.” Vreau să spun că a încăput însă tot în maşinuţa aceea micuţă! Aşa am ajuns la Nisa, la Hotel Negresco, unde am intrat ca să chem taxi. După miezul nopţii, am ajuns în sfârşit şi la Cannes. Patronul hotelului unde am tras mi-a făcut chiar reducere când a auzit că sunt artist plastic. Ba mi-a dus şi lucrările la sala de expoziţie.

- Te-a ajutat, până la urmă, Dumnezeu!

- Tema mea favorită pentru lucrările mele este Geneza. De mică m-a preocupat Facerea Lumii.

- Grea misiune să redai aceasta! Mă gândesc acum şi la acea teribilă, sfâşâietoare imagine de pe tavanul Capelei  Sixtine, în care Dumnezeu întinde un deget, încercând să-l mai prindă pe Adam înainte de cădere… E o Geneză povestită doar printr-un singur ”cuvânt”… pictural!

- De mică stăteam culcată pe spate în iarbă şi priveam norii şi mă întrebam ce lume poate să fie acolo. Ştiam de la orele de catehism, de la biserică, despre Iisus, despre Dumnezeu. Şi din Cartea Cărţilor, tata îmi povestea despre Facerea Lumii. Eu găseam tot felul de forme în nori şi îmi spuneam: “Ce lume frumoasă trebuie să fie dincolo de nori!” Am zburat mai târziu cu avionul şi am constatat că, într-adevăr, e o lume frumoasă. Tema mea, este drept, complicată, vastă, dar e foarte frumoasă. Când treci dincolo de uman, nu alegi linii dure... Am găsit în modelaj tot ce îmi trebuie. În anul trei la facultate la Cluj, profesorul nostru, Romulus Ladea, marele sculptor, s-a ambiţionat şi a pus bazele turnării în bronz acolo, chiar la Institut, impecabil. Cei de la Combinatul Fondului plastic nu înţelegeau că se putea obţine o asemenea fineţe în turnare la noi! Terminam mulajul şi fiecare putea să semneze la sârşit cu amprenta degetului, acolo să rămână, după turnare, veşnic, în bronz! Şi acum, când le spun celor de la Combinatul Fondului Plastic cum trebuie să respecte reţeta, spun că-s nebună…

Citit 1704 ori Ultima modificare Duminică, 01 Noiembrie 2020 18:38

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.