Iosif Roca, Potirul cu amintiri, București, ePublishers, 2020
Una dintre cele mai frumoase surprize literare (și nu numai) ale ultimului timp, din mai multe puncte de vedere, Iosif Roca, revine în prim plan cu o carte de proze scurte (de fapt, chiar și romanul domniei sale, „Mamelon. În seara asta să nu pleci!”, despre care am scris cu alt prilej, plătește tribut tehnicii scrierii prozei scurte!), unde se observă clar o evoluție în sensul stilizării, esențializării, firul mistic continuând însă să lege Întregul său efort literar, apărând însă aici un element care ține de filosofia limbajului și ființei, fără a îngreuna cititorului delicata misiune de a călători în timp, „în vremurile” copilăriei, adolescenței, primei tinereți a personajului Mihai, alter ego al scriitorului.
Accentul pe aspectul filosofic despre care scriu mai sus, sugerând și „administrarea” unei crize identitare deloc stridente, în cheie creștinească, aici romano-catolică, este pus spre finalul cărții, unde, în „Cuvânt lămuritor”, este adusă în discuție „ființa” așa-numiților ceangăi, cuvântul „ceangău” fiind doar o poreclă, însemnând „înstrăinat”, ceea ce, pentru un anumit tip mental sau de conștiință, precum cea a lui Camus, de pildă, ar fi fost mană cerească! Dar „înstrăinarea” poate fi trăită în fel și chip sau poate că nu în sens existențialist: „Cei care nu ne cunosc, cei care ne cunosc mai puțin sau cei care, pur și simplu, vorbesc despre noi, din țară ori din lumea întreagă, ne numesc ceangăi. Nu am folosit, în carte, cuvântul ceangău pentru că nu am cunoscut acest apelativ în copilărie. Părinții și cei din sat nu au adoptat și nu s-au numit niciodată ceangăi. Porecla de ceangău a fost și a rămas un afront la adresa noastră pentru că înseamnă înstrăinat. Pe cale de consecință, nu puteam lega graiul părinților de această poruncă. Sentimentele bune, intenția bună, nu sunt îndestulătoare pentru cunoașterea realității. De aceea am citit atent articolele din presa românească și cea maghiară referitoare la acest subiect, o bună parte a studiilor, cărților și publicațiilor din țară și străinătate despre noi, despre graiul nostru numit în fel și chip: unguresc-ceangău, maghiar-ceangău, transilvan-ceangău… Mereu nelipsitul apelativ „ceangău”! Așa fiind, am hotărât să folosesc în carte expresia „graiul părinților”, lăsând dezbaterea problemei în seama specialiștilor. Dar… știu sigur un lucru: Graiul părinților este cea mai valoroasă moștenire culturală transmisă și păstrată de înaintașii noștri, cu sacrificii enorme. Vorbesc acest grai și respect fiecare cuvânt, indiferent de limba din care provine. (...) Pierderea graiului părinților noștri lovește direct în inima satului, în una din bazele de identificare a noastră. Graiul și credința romano-catolică au fost cei doi piloni de susținere și identificare, de-a lungul timpului, pentru înaintașii mei, cel puțin pentru ultimii o sută optzeci de ani. Înscrisurile originale de vânzare-cumpărare ale unor bunuri, acte de stare civilă din această perioadă, toate întocmite în limba română, dovedesc aceste lucruri. Graiul înaintașilor nu trebuie să ajungă obiect de dispută și nici ajustat după anumite interese. Cu siguranță, specialiștii onești vor lămuri definitiv problema evoluției graiului părinților noștri pentru ca să nu mai fim numiți înstrăinați, pentru că nu suntem înstrăinați. Nu poate fi trecută cu vederea abundența de cuvinte și expresii din graiul copilăriei, redate, în carte… Sensul, bogăția conținutului și modul de folosire formează o comoară de cuvinte greu de înțeles în alte limbi.”
Într-o discuție relaxată, scriitorul numește acest grai „româno-unguresc”, omagiu spiritului con-locuirii pașnice, evoluției relațiilor lingvistice în anumite zone…
Din alt punct de vedere, sunt multe personaje foarte reușite, și Iosif Roca făcând concurență stării civile! Începând cu Moș Matei, personaj care dă și titlul primei proze, nașul familiei naratorului, cheferist la Mărășești, care avea un cult aproape religios al… copiilor, care-i răsplătesc dărnicia prin organizarea repetată a unor ceremonii de primire „fastuoase”, când se întorcea de la job (sic!), deseori omul fiind un fel de Șeherezadă, având ca personaje cuvântătoare și necuvântătoare, iar nu prinți, sultani, sultane; copii, frați, nebuni, oameni normali, „profetul satului”, poreclit „Izvorul veșnic”, vrăjitoarea Patparici, Bolond Deordi (Nebunul Gheorghe), numai acestuia din urmă putând să i se dezvolte un roman demn de „Moartea lui Ipu” ori „Bătrânul și marea… farsă a destinului sau a istoriei”...
Scriitorul se întoarce iar și iar la Mamelon, dealul din vestul satului Faraoani, Golgota imaginarului propriu, re-scrie legende locale, este ispitit frumos de lirism, precum în începutul de la „Tălpile picioarelor”, unde sunt trimiteri către aproape uitatul „Desculț” al lui Zaharia Stancu.
În cu totul și cu totul alte condiții literare, se poate spune că Iosif Roca este din armata inocenților Ioanei Pârvulescu, scriitoare care a fost cu brio în căutarea timpului de regăsit și care scria în finalul romanului „Inocenții”: „Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele reconturate, după ce multă vreme au stat ascunse ca și cum n-ar fi fost. Trebuie să-i apropii coala albă și întinsă de o flacără sau să sufli abur din propria gură peste el, pentru ca invizibilul să se transforme în vizibil și, încetul cu încetul, în fraze cu sens.”
Ca și Ioana Pârvulescu, Iosif Roca învață cititorul diverse... stiluri de înot în lectură, sport magic care învie lumi, salvând pur și simplu lumi, dar și cititori imprudenți.
Cu siguranță din „Potirul cu amintiri”, capodopera de până acum a scriitorului, mulți se vor împărtăși; mulți își vor regăsi sufletele sau crâmpeie din ele. Ca și Ioana Pârvulescu (a fost o coincidență să citesc cel mai nou roman al scriitoarei cam în același timp cu cartea de proză scurtă a lui I. Roca), în „Prevestirea”, romanul profetului Iona, prozatorul ne dăruiește o rugăciune nouă, „de Crăciun”, care a fost publicată aproape simulan și în volumul „Cuvinte în duh de lumină. Terapia confesiunii” (scris în colaborare cu Cezarina Adamescu), rugăciune care începe așa: „Îți mulțumesc, Pruncule Isus, pentru tot și pentru toate! Știu cine sunt: o fărâmă de Nimic în Oceanul Vieții Tale, plin de păcate și nevrednic pentru toate darurile și harurile primite de la Tine. Dar... sunt al Tău și îndrăznesc să ridic privirea și să-ți cer să ai milă de noi, după marea Ta bunătate...” (p.194)
Dacă mai adăugăm și rândurile care deschid ca un motto cartea, rânduri care aparțin autorului, anume „Atunci am fost aproape de îngeri./ Mai târziu s-a rupt scara./ Acum o refac și urc./ Sunt aproape de îngeri!”, ne dăm seama de greutatea semnificației religioase a cărții, Lumina celor sfinte scoțând la iveală cele salvate cu cerneală simpatică în Marea Carte a Vieții. Mai subliniem și contribuția grafică a cunoscutului Viorel Baciu, care contribuie la reușita editorială.
