Ioana Pârvulescu, "Prevestirea", roman, Humanitas, 2020
Poate, dacă ar fi existat mașina de călătorit în viitor, Marcel Proust ar fi menționat-o pe Ioana Pârvulescu în vreun chestionar de-al său, măcar pentru obsesia sa pentru Timp și timpuri, poate ar fi citat „părerea autoarei” de pe coperta a IV-a a celui de-al treilea său roman, „Inocenții” (care se referă la acest al treilea roman, de un succes aproape ireal), care se potrivește atât de bine și „Prevestirii”, dar și celor șapte cărți ale „Căutării”: „Un roman despre cum se poate înota în timp și în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Și fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!”
Desigur, o urare de care trebuie ținut cont și în aceste vremuri de „holeră”, în care se simt ecourile molimelor din Vechiul Testament, sursă de inspirație prin „cartea lui Iona”, pre-text pentru trăirea poveștii scrierii, re-scrierii unei povești care, iată, se potrivește întregii omeniri: suntem înghițiți de narațiunea și realitatea pandemiei, cum Iona a fost înghițit de monstrul acvatic, dar, atenție, acesta fusese trimis de Dumnezeu pentru a-l salva, dându-i, este drept, și un fel de lecție, pe profetul care fugea, în felul său, de răspundere: trebuia să ajungă la Ninive pentru a le aminti localnicilor, vorba vine, de Sodoma și Gomora, pentru a le cere ninivitenilor să se căiască până nu este prea târziu!
Cele două-trei pagini (de fapt, patru capitole scurte) din Vechiul Testament se preschimbă în aproape 350 de pagini de roman în care, așa cum arăta Mihaela Nicolae, pe Bookhub.ro, Frumusețea, mai exact frumusețea scrierii, esteticul, sunt de o importanță majoră! Nu este un calofilism facil, se meditează mult (sau poate mai degrabă bine) asupra semnificației Frumosului în viețile noastre (scrise sau nu), asupra înrudirii cu Sublimul, în strânsă legătură cu posibilele noastre experiențe mistice, cu implicații existențiale.
Desigur, este și un roman filosofic, dar umorul și înțelepciunea specifice unor rabini sau profeți atemporali sunt nestrident incluse în narațiune și dialog, harul povestitoarei impunându-se, meditațiile asupra „numelor”, de exemplu, înscriindu-se într-o tradiție care poate începe cu dialogurile lui Socrate...
Apropo de re-scriere, o concluzie care se poate trage este că e nevoie și de re-povestire (interesantă includerea în text a mai multor povestitori, din epoci diferite, sugerându-se astfel... binecuvântarea continuității: din epoca antică, prima povestitoare fiind chiar fata lui Iona, Esther, se ajunge și pe vremea lui El Greco, a revoluției franceze - era să spun Sade, revoluția Sade!, a ridicării turnului Eiffel (1887-1889), apoi 1929, în prag de secol XXI, 1999 mai exact, un fragment este din 02.02.2020!!!): „știi că istoria trebuie spusă mereu de două ori, ca să n-o mai uiți”, p.178, post-cartezian postulându-se opoziția (complementară, este drept!) rațiune-poveste:
„Să nu fim cârcotași, să ne bucurăm senini de basmul ăsta adevărat, că nu e nici pe departe sfârșit. Oricum, o să-ți spun ce s-a întâmplat așa cum mi s-a spus și mie, iar unde e loc gol și lucru de necrezut o să le acopăr cu închipuirea mea, că altfel, dacă totul trebuie explicat după rațiune, la ce bun să mai spui povești? Știi doar că viața nu e rațională și, din păcate, nici oamenii.” (p.179)
În altă ordine de idei, ca să ne apropiem, prevestind și noi, de un final oarecare, Ioana Pârvulescu este aici, nu știm cât de constant conștient, în căutarea inocenței... divinității. „Părerea lui Vlad” de pe coperta a IV-a a „Inocenților” poate confirma, măcar parțial, aceasta: „Inocența e singura cale prin care timpul devine reversibil.”
Mistic vorbind, este o poveste a Vechiului Testament repovestită ca în Noul Testament, capitolul „Iarta-mă!” (mai exact și următoarele care continuă sau întregesc rugăciunea, „Iarăși să se nască!” și „Glumesc, scumpa mea!”, pp.126-136) fiind unele dintre textele (lirice, dacă vreți) cele mai tulburătoare din literatura psalmică, „Iartă-mă!” fiind poate chiar capitolul cheie al cărții.
Cuvintele Ioanei Pârvulescu învie lumi (orașul Ninive, Gat Hefer, Galileea), învie oameni, timpuri, frumuseți! Prevestesc! Înving zeii timpurilor și apropie zeul care a învins istoria și Timpul!
„Îndrăzneala” Ioanei Pârvulescu de a dedica cartea... taților este demnă de dialogul profetului cu Dumnezeu, Creatorul! Și poate fi și o oglindă pentru „inimile netăiate împrejur”!
*
Așadar, scriitorul arheolog în Timp sapă, după cum se scrie în „Prolog în secolul 21”: „Dacă aș continua să sap în timp, aș ajunge însă la părinții din părinți care au fost contemporani cu Iona.
Pentru scriitor, o mie sau două de ani sunt, vorba psalmistului, ca ziua de ieri, care a trecut: îi mătură ca pe-un vis.”
Da, personajul principal „normal” este Iona, fără nicio legătură literară cu Iona al lui Marin Sorescu, după cum recunoaște Ioan Pârvulescu într-un interviu, dar fiind „Acel” Iona, precum „Acea” Alice, din Vechiul Testament... Într-o vagă altă ordine de idei, „Acea Ioană Pârvulescu”, înghițită de Poveste, își scrie... un alt fel de exod literar (decât cel al retrăirii inocenței, „când se poate înota în timp și în timpuri fără să te îneci”; ori cel al trecerii dintre secolul XIX și XX), despre cum „binele și răul se fac deodată, despre cei simpli, care nu deosebesc dreapta de stânga și cei complicați, care se cred aleșii lui Dumnezeu. Despre poveștile care îndreptățesc și nedreptățesc, despre tați și despre Tată, și despre o fiică isteață, care nu lasă povestea să moară.
O carte în care dragostea vine neinvitată, ca oricând și oriunde pe lume. Un roman cu suspans, despre marea aventură a încercării omului de a găsi un rost vieții.”
Desigur, „ultimul cuvânt l-a avut, ca întotdeauna, Dumnezeu.” (p.310)
Dar aceasta deja nu mai este altă poveste...
Și încă nu am spus nimic despre frumusețea poveștilor de iubire! Hannah și Sargina, ca două șoapte ale lui Dumnezeu!
Dar poate este momentul să ne re-întoarcem la re-citire, la re-scriere, deoarece...
La început a fost Inocența!
Inocența Cuvântului!
