Ionică Fiscutean, unul dintre ultimii romantici trăiţi

Ionică Fiscutean, unul dintre ultimii romantici trăiţi
Evaluaţi acest articol
(4 voturi)

Cartea "Sub cană e sărutul meu", Editura ”Sfântul Ierarh Nicolae” - Brăila, 2020, semnată de Ionică Fiscutean, este un volum-confesiune, de versuri exclusiv în rimă clasică. Din sinceritate şi dinspre modele, nu din pedanţă, credem. Autorul a mai scos doar un volum de versuri - "Rime în alb şi negru", Editura Regsan Reghin, 2019 - în care mărturisea: "Eu am trăit fiecare rând din ea". În numărul 6 (306), din iunie 2021, poetul era publicat şi în  prestigioasa revistă "Convorbiri literare"!

Transpar ca... "de sub cană" dragostea, viaţa, moartea, credinţa, chiar drame ale istoriei locurilor natale. Ba uneori are un discurs polemic versificat, asupra vremurilor noastre absurde...

Romantic târziu, scrie cu o cuvenită tandreţe: "Doar că inima mea tristă arde ca o lumânare,/ Pâlpâie, căci mai există un mic dor scăldat în ceară". În poezia "Durerea de a fi orb" se... răzbună parcă pe versul alb, şarjând asupra genului: "Sigur lumea ta-i nedreaptă,/ Nu vezi a soarelui lumină./ Ce răutate sau ce faptă/ Te-au pus în versuri fără rimă?"

Vedem nu numai stări şi sentimente, regrete şi visuri, ci şi peisaje concrete, citadine ori din depărtări scăldate în verdeaţă şi în umbre, cadre "pictate" în clarobscururi romantice, gen "A înnoptat lumina toată", dar şi, futurist, ca în "Vin tramvaie obosite (n.r. - aici subliniază, prin cuvântul "obosite", descrierea din continuare a orelor târzii, înnoptate, cu atmosferă gotico... electrică, pe care o putem retrăi)/ Cu lumini sclipind în noapte,/ Trec prin staţii învechite/ Şi de vânturi răsturnate". Ca pamfletar, poetul produce (redăm strofa cea mai literară din acest text) şi "M-am dus la piaţa de prostie,/ Să-mi iau pastila mea de prost,/ Mai mândru m-am făcut, se ştie,/ Când eu prostia o arăt la toţi". Momente de tragism, precum în textul "Dacă mor, să nu mă plângeţi": "Nu îl amestec cu lacrimi, lutul n-are nicio vină", sau lamentaţia "Că am trăit a fost o vină, acum merg spre calea sfântă". Unele cadenţe par, ca reverenţă, în "culori" eminesciene, "E mormânt pierdut în iarbă, las o urmă, nu doar scrisul". Cu o parabolă faină, găsim, în poemul intitulat "Destin" şi o trimitere la o arhicunoscută fabulă a lui La Fontaine: copacul refuză să dea adăpost micuţei paseri măiastre rănite: "N-am cum să te ţin o iarnă/ Cu aripa ta bolnavă./ Ai cântat o vară-ntreagă,/ Codrul să te răsplătească!". Ori, mai spre Coşbuc, ca atmosferă duioasă: "Doar o biată lumânare nu mai poate curma plânsul". Găsim şi ceva miresme de vers popular, chiar o baladă. Cetind o carte sinceră de astăzi, ne amintim şi de alte "sonuri"...

Citit 1286 ori Ultima modificare Sâmbătă, 25 Septembrie 2021 00:29

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.