* La Paris, „ca să ai o şansă nu se poate pătrunde decât în grup” * Un scriitor român mare poate să nu intereseze Parisul, unul mic, da * Leafa de ministru român – insuficientă în Franţa pentru un tată *
A lipsit din ţară tot atât de mult cât i-a trebuit lui Iisus să vieţuiască pe pământ…În ’77, cu o carte tipărită la Paris, i s-a spus să plece sau să se pregătească pentru închisoare. La Paris, n-a vrut să trăiască decât din scris.
Colaborator la „Europa liberă”, spune că a fost singurul căruia i s-a permis să vorbească despre un subiect tabu chiar şi pentru Occident: Basarabia.
Cenzurat în ţară, cenzurat afară, nu insistă pe avatarurile sale (fusese trimis un asasin după el), mai degrabă vorbeşte despre fenomenul literar…
De două ori director al Centrului Cultural Român de la Paris, continuă să fie scriitor de limbă franceză, în Franţa, unde poate trăi din scris.
Reporter: De când n-aţi mai fost la Galaţi?
Virgil Tănase: Am venit la înmormântarea mamei…
Reporter: Vreau să vă întreb cum staţi cu dorul. Şi cum aţi stat… Dorul de Galaţi, în primul rând.
Virgil Tănase: Pentru mine, exilul a fost din momentul în care am plecat din Galaţi şi m-am dus la Bucureşti. Când am plecat de acasă, de la părinţi, din grădina mea de pe strada Lahovary… După aceea, de la Bucureşti la Paris, e chestie de detalii – pentru mine n-a însemnat nimic! Şi, mai ales, când m-am întors prima oară, în decembrie ´89, după 12 ani, aveam impresia că am plecat ieri. N-am avut sentimentul dorului.
M-am simţit întotdeauna în primul rând român, iar rădăcina mea e Galaţiul. Aici e fundamentul meu: Bucureştiul nu-i oraşul meu, nici Iaşiul, deşi îl iubesc foarte mult, mi-am început cariera de regizor acolo. La Paris am lucrat, am făcut cărţi, copiii sunt acolo, dar eu sunt din Galaţi! Cu strada Domnească, teii de pe strada Domnească, Grădina Publică, portul – asta e viaţa. Când am plecat de-aici a fost adevărata ruptură.
Reporter: Dacă v-ar exila de data aceasta francezii şi v-ar exila în România, aţi face altceva, aţi scrie altfel?
Virgil Tănase: Nu aş schimba absolut nimic, aş scrie, tot aşa, când în română, când în franceză. Problema este, să ştiţi, că, de la o vreme nu ne mai aparţinem. Acum încerc să mă uit după copiii mei. N-am trăit niciodată pentru mine - nu cred că e prea important. Am făcut ce am crezut că am datoria să fac şi acum am senzaţia că mă dăruiesc vieţii copiilor mei.
Reporter: Ce fac românii ca „să reuşească” să nu fie cunoscuţi afară? Româna e aşa greu de tradus?
Virgil Tănase: Da, limba e greu de tradus, dar nu e numai asta. După cum spune Dumitru Ţepeneag, românii nu au fibra sindicală. Şi efortul meu, cât am fost director la Centrul Cultural Român de la Paris, era să-i conving că nu se poate pătrunde în Parisul care a cunoscut totul, pe care nu-l mai interesează nimic, care e blazat, dar ca să ai o şansă nu se poate pătrunde decât în grup.
Şi dădeam exemple: la un moment dat, afişul polonez. Şi după aceea, se disting nişte nume. După noroc, după şanse… La un moment dat, vine şcoala de film cehească.
Şi ideea de a uni grupuri de scriitori… Am reuşit la un moment dat, dar nu vă pot spune cu câte eforturi, un salon al pictorilor români. Fiecare spunea: „Eu vin, dar să nu vină celălalt!”.
Sunt foarte mulţi pictori români buni, dintre care câţiva foarte cunoscuţi la Paris – nimeni nu ştie că sunt români! Deci important era să arăt că există o şcoală de pictură românească foarte importantă, din care se detaşează câteva nume.
Aşa ar fi trebuit făcut în toate domeniile. Sunt foarte mulţi scriitori români publicaţi la Paris – nimeni nu ştie despre ei că sunt români! Niciodată nu am reuşit şi mi se pare că nici acum politica Centrului Cultural Român nu s-a schimbat, să încerce această mişcare în colectiv a diferitelor sectoare ale artelor româneşti.
Ceea ce este important pentru o cultură naţională nu este neapărat vandabil! Un scriitor care este foarte mare şi interesant azi în România, pentru publicul românesc, pentru nivelul de evoluţie al României, poate să fie absolut neinteresant la Paris şi un scriitor de mai mică împortanţă în România poate să reprezinte un fenomen particular, care la Paris să intereseze...
E o întreagă politică culturală care trebuie făcută global, statornic, timp de ani de zile în continuitate.
Reporter: Este nevoie şi de mulţi bani…
Virgil Tănase: Nu numai de bani. Cât am fost director la Centrul Cultural Român de la Paris, problema mea nu erau banii – problema era să pot conta pe ceea ce am, puţin mult.
Dar nu puteam să promovez o acţiune, pentru că până în ultimul moment nu ştiam dacă va avea loc. La Paris, dacă ai anunţat un spectacol, un concert, vine lumea şi nu se ţine, asta e o catastrofă! Îţi distruge munca pe un an de zile!
Am impresia că acum Institutul Cultural Român lucrează mult mai organizat, dar fără o cunoaştere exactă a ceea ce înseamnă Occident. Dar asta nu mai e treaba mea.
Eu, pe unde-am fost, am deschis uşa după mine câte unui scriitor, câte unui artist... Vă spun, sunt foarte mulţi scriitori români publicaţi la Paris, dar nu s-a făcut nicio mişcare de promovare a acestui lucru.
Reporter: Nici dumneavoastră nu aţi fost promovat în ţară…
Virgil Tănase: Dl preşedinte Iliescu m-a întrebat dacă m-ar interesa să iau Ministerul Culturii. Problema este că la ora respectivă copiii mei nu terminaseră şcoala – în Franţa – şi eu cu un salariu de ministru în România nu puteam să-i ţin acolo.
