BUZE SUBŢIRI - roman foileton (13)

BUZE SUBŢIRI - roman foileton (13)
Pagina de gardă a Regulamentului organic şi Ţările Române.
Evaluaţi acest articol
(9 voturi)

13. Umbra Prinţului Stourdza se strecoară pre din dos...

Nici nu îţi poţi închipui răcnetele păgânului, în plin miez de noapte, când, după ce s-a uşurat, lepădând firesc, pe din dos, ospeţia moldovenească prea cea mult înghesuită, încă de cu zi, în burdihanul mare turcesc, precum o fi stat înghesuit în sticlă duhul de poveste, din Halima. Crezând că în aftabe era apă nevinovată, turcu´ s-a spălat apoi, bietu´, cu băutura cea necredincioasă, arzătoare, spălându-se cu maare hărnicie prin locurile cele ferite, veştejite de atât stat în şa ori atinse cu vreo pidosnică înverşunare. Nici în bătălie la Ibraila, când un rus i-a retezat pe dată trei degete de la o mână, şi nu strigase turcul atâta şi atâta de cumplit...

Prinţul Grigorie Stourdza se şterse acum, apăsat, cu ştergarul aspru. Feciorul se întoarse tot atunci din drum, ca să scoaţă din sân un răvaş cu pecete. Îngheţă cu umilinţă buzele şi luă chipul unui câine prins cu dinţii-n caltaboş – oare Măria Sa nu-i va cere  îndărăt gologanul de aur acu´, că el, nevolnicul, uitase să-i dea înştiinţarea?!

Prinţul se încruntă cetind, dar nu la fecior îi sta domniei sale gândul acum. Lui Tănasi i se păru însă că beizadeaua suflă pe nări cu mare vrăjmăşie, şi chiar se uită cu grijă dacă înaltul oaspete nu poartă cumva hamgerul la îndemână. Se trase oricum, mai cu fereală, din calea boierului...

Grigorie numai ce ceti: „Păr negru, mare, faţă potrivită, ochi verzi, buze subţiri”...  – „Buze subţiri”? De femee a dracului! – găsise cu cale să spună comisarul către scriitorul care-i arătase pe sub masă  paşaportul doamnei celei frumoase din faţa lor.  Asta fusese chiar acuma trei zile, la Carantină, după ce bricul anglicesc burduşit cu sfântă mirodenie fusese oprit să descarce ori să plece, sub cuvânt că la bord a izbucnit  aşa, ca din senin, cholera. Păi, în Moldova, cholera vine numai atunce când vrea Dumnezeu, sau când porunceşte pârcălabul...  Ca să storci galbeni frumoşi de la căpitan, atunci spui că ai ştire de vreo pestă isbucnită în Împărăţie şi 14 zile întregi nici că te lasă ca să te mişti din ancoră! Doftorul  corăbiei se întreba cum naiba e să faci fumegaţii la o întreagă corabie burduşită-foc cu tămâie, fără să o strici, iară călugărul Artimon, care o rupea pe fraţuzeşte, spuse că are deslegare să ardă un săculeţ de tămâie, ca să împrăştie duhul boalei...

- Ea e! – exclamă prinţul, dară nu chiar atâta de tare cât să-l înţeleagă feciorul. Slavă Domnului! Astăzi nu poţi să ai încredere în cineva...

Prinţul îşi luă pe umeri o ghebă ponosită şi ieşi binişor, aşa, cât mai lăturiş, numai prin dosul hanului.


1. Dumas: o după-amiază cu Dash

MOTTO:

Realitatea nu este a mea şi nu este a voastră – va fi, reinventată, ca adevăr al urmaşilor voştri şi al urmaşilor urmaşilor voştri, în vecii vecilor!

„Şi să nu-şi închipuie cumva niciun autor că istoria pe care o scrie e definitivă, e chiar cea adevărată, cea pe care o vor admite şi generaţiile viitoare... Fiecare generaţie are o nouă viziune asupra trecutului şi poate chiar descoperi în acel trecut lucruri nebănuite, susceptibile de a modifica iarăşi acea viziune.”  (Neagu Djuvara – „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”)

Nu, nu, Istoria nu este nicidecum o ştiinţă, pentru că are, nu-i aşa, o muză: pe mincinoasa Clio!

Marele Alexandre şedea pe fotoliul său preferat, într-o costumaţie de calmuc, însă, chiar în aceste vaste clipe, trupul său de bărbat abia trecut de cincizeci de ani îşi cam dorea divanul. Mai exact, trecuseră cincizeci şi trei de ani de vise, de literatură, de frondă, călătorii exotice şi de exil şi, deloc în ultimul rând, de plăcere... De plăceri. Părul încă negru, scandalos de creţ pentru un gentilom, moştenit de la tatăl său, generalul mulatru, era o atracţie neobişnuită pentru ochii femeilor şi promitea multe. El nu avea chiar pielea întunecată a tatălui său, dar măcar părul îi dădea un aer de sălbăticiune senzuală care eclipsa din plin pântecul epicurean.

Lectura domnişoarei Dash îl absorbise întru totul, iar pe divan stătea EA. Scriitoarea chiar îşi merita locul de onoare: o femeie care scrie ascuţit ca un bărbat, ca un spadasin-scriitor, care avusese curajul să bată mările şi să cunoască viaţa sălbaticilor, aşa cum puţini bărbaţi au făcut-o, în sfârşit, o femeie care îi oferea acum acest material - “aproape scris”, cum  îşi spunea el, citind hulpav de parcă ar fi mâncat trufe şi gândindu-se unde va trebui să apese, el!, pe frazele care deja îi veneau în minte -, ei bine, o astfel de amazoană îşi merita locul aici. O doamnă - Gabrielle nu numai că era vicontesă după îndepărtatul său soţ, dar şi semna cu pseudonimul “contesa”, “contesa Dash” - nu ar fi stat însă acum turceşte în fundul divanului acestui crai, cu rochia adunată pudic sub ea, dacă Dumas n-ar fi ştiut exact ce poartă femeia aceea pe dedesubt. Pe Gabrielle o iubea însă acum şi ca pe un vechi prieten, îi fusese o egală, nu era una din toantele acelea care învaţă pe de rost poeziile altora numai ca să-ţi cadă ţie pe cap, după numai o noapte de plăcere sau nici măcar…

2. Scriitoarea care semna cu re/numele de... Dumas-tatăl!

Dash, recte vicontesa de Saint Mars fusese expulzată din  sălbateca Moldovă cea îndepărtată, cumpărată printr-o vilă oferită la Como chiar de socrul ei fortuit, în timp ce ea era căsătorită bine-merci în Franţa! Prinţul Mihail Stourza, “hospodar” al Prinţipatului Moldovei, însă cetăţean al Imperiului Ţarist, după cum se făloşea chiar domnul, el ştia cum, cât şi pe cine să cumpere! Extrem de curajoasa scriitoare rămăsese – din nou, firesc! – fără niciun ban, iar acum venise la maestrul Dumas ca să-i ofere munca ei, pe care marele scriitor, din când în când şi un subtil amant al ei, numai să o semneze, căci domnia sa avea multe, prea multe oferte de la mari editori şi nu mai putea face faţă de unul singur! Aşa, el îi plătea, cinstit, munca secretă a acestei femei de mare talent, mai îndrepta pe ici, pe colo, mai dădea ritm, culoare, mister şi tensiune, apoi semna pur şi simplu pe copertă... Nu, nu erau vremuri prea etice – în fond, până şi marele Shakespeare furase, se spune, cel puţin o piesă de teatru scrisă de fapt de către marele dramaturg Christopher Marlowe – îi însuşise cu nesimţire opera şi pur şi simplu o semnase el însuşi! Biata noastră literatură din epocă, privită doar ca distracţie, şi încă una extrem de frivolă şi prea puţin ecumenică, chiar şi cea genială, nu era considerată decât o marfă obişnuită, iar pentru nobili, şi în special pentru doamne, a fi scriitor era, pentru încă o vreme, doar o meserie foarte-foarte rău famată

Foto: Portretul acestei celebre scriitoare, cu biografia detaliată, până la cele mai mici amănunte, în docte, serioase şi meticuloase opere enciclopedice – dicţionare literare şi anuare franceze şi britanice, până hăăăt, după anul 1900 – aici desenată pe coperta cărţii sale autobiografice „Amintirile altora”. (Foto publicată de site-ul francez Gallica)

Alexandre Dumas – tatăl numai ce scosese încă două cărţi,  “Mohicanii de Paris” şi “Pajul ducelui de Savoia”, scrise chiar de mână şi din gândul său personal, iar acum intenţiona să publice paginile din faţa sa în revista „Le Siecle”. Mai puţină muncă şi mai mulţi bani şi îndestulă vreme pentru un nou roman… Aceste încântătoare şi scandaloase întâmplări de călătorie din Pacific, pe care vicontesa nu le imaginase, ci chiar le trăise, îi dădeau chiar acest răgaz dorit. Femeia din faţa lui, care nu se sfiise să atingă pielea acelor sălbatici goi din Tahiti şi, pe vremuri, în Levant, încercase să convingă un popă moldovean ca să o mărite, sub ameninţarea pistolului, cu un prinţ moldav, fiul cel mare al lui Vodă Stourza, Gregoire, uriaşul cel roşcat, extrem de cult, de violent şi de lacom. Dash nu era nimeni altcineva decât femeia care scrisese şi despre frivolitatea unor vieți monahale, atrasă mereu de palpitantele cancanuri de la curte.

3. Partenera de... scris a lui Dumas!

Ar fi putut Gabrielle să-şi tipărească, ea, ca femeie într-o lume complet-complet misogină, jurnalul de călătorie pe acele tărâmuri sălbatice, lipsite de morala cea creştină, în care bărbaţii se ţineau goi?! Poate peste 50 ori poate chiar peste o sută de ani. Poate… Sau tipărind şi acum, dar cu pseudonim bărbătesc şi la un preţ ridicol. Doar ea mai folosise şi alte pseudonime masculine. Dar cine risca azi ca să publice o femeie? Şi ce mai scandal! Auzi dragă, o femeie cinstită, femeie-globe trotter! O femeie care nu mai  scria acum despre dragostea parfumată din grădinile şi coridoarele Versailles‑ului, ci chiar despre tărâmuri exotice – ce tupeu ! – poveşti prea vii, neinventate…  Ce bine va veni numele Dumas pe copertă! Un nume care vinde şi singur cartea! Da, chiar aşa se va numi jurnalul vicontesei, îşi spuse marele scriitor ridicând o clipă ochii către ea, dar fără s-o privească de fapt; el doar ştia că e acolo, în penumbră, încă tentantă, la cei 51 de ani ai ei. „Îl vom numi «Impresii de călătorie: Jurnalul doamnei Giovanni în Australia, în insulele Marchize, la Tahiti, în Noua-Caledonie şi Mexic»...” – hotărî el, fără niciun drept de apel. „Şi de ce Giovanni?”, întrebă ea, deşi cunoştea răspunsul. El zâmbi şi ea chicoti uşor. Sunt lucruri care nu se spun între prieteni, chiar dacă sunt adevărate. „Pentru că eşti atât de tânără” – ar fi minţit el; nu, ea nu mai era chiar aşa tânără. Dar don Giovanni era denumirea italiană pentru... Don Juan.

Tatăl scriitorului revoluţionar, generalul Thomas-Alexandre Dumas, tânăr mulatru propulsat de vitejia sa sub comanda lui Napoleon Bonaparte. Thomas-Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie (1762 – 1806), fiu de marchiz trecut prin şcoli, era un creol de origine africană şi a ajuns prima persoană de culoare din Armata franceză care a devenit general de brigadă, general de divizie și general-șef al unei armate, în această calitate el ajungând să comande chiar şi 53.000 de soldați francezi! (Portret pictat de neoclasicul Guillaume Guillon-Lethiere Guillaume pe la 1797 şi postat pe wikipedia.org)

Aşa cum contesa Dash ar fi fost poate numele feminin cel mai potrivit pentru unul ca Alexandre Dumas.Mulţumit foarte, Alexandre merse chiar acum să închidă geamurile înalte. Soarele apusese deja, cam în silă, peste enormul Câmp al lui Marte, dar ferestrele Parisului nu se îndurau încă să se lumineze pe dinlăuntru, cu lumânări de ceară. Sticlele ferestrelor care întâmpinau apusul erau acum chiar de culoarea portocalelor din Tahiti. La Londra, domnul Dickens tocmai se apleca peste manuscrisul „Marilor speranţe”: îl va termina, oare? Băiatul ăsta era, în tot cazul, un bun jurnalist; practic, inventase munca de corespondent de presă chiar de la faţa locului! La Iaşi, Negruzzi, cândva martor şi la nunta de pomină, cu pistolul în mână, a lui Dash, ascundea în sertarul de judecător un manuscris care între timp s-a pierdut. Să lăsăm însă prostiile acestea, să le citim doar între prieteni, putea el gândi!

4. Surghiuniţi-o pe franţuzoaica aia nebună!

E de mirare deci cum, din metresă a beizadelei domneşti de Moldova, Dash fusese chiar expulzată din ţară, din portul Galaţilor, iar veşnic entuziastul Baiazet, ziaristul mare amator de istorie inedită, lega aceasta de spionaj şi de creşterea nemaipomenită a preţului grâului din Franţa. Frumoasa romancieră fusese alungată, ca să vezi, tocmai în vremea în care Grigore al ei ajunsese agă al Poliţiei şi îi jăcmănea pe călugări, năvălind cu hoarda lui de tâlhari şi silindu-i pur şi simplu să-i arendeze pământuri întinse la un preţ de nimic! Or, ca şef al Poliţiei, mai degrabă ar fi strecurat-o în ţară şi nu s-o alunge pe fosta lui soaţă de ocazie, nu?

* * *

„Ai citit, maestre?”, îl luă direct ziaristul pe cercetătorul autodidact, trufaşul său prieten Isidor Ştefănescu-Kovaliov, maimuţărindu-se, la rândul său. Chiar dacă nu-i plăcea să recunoască, Adrian Baiazet îi datora în realitate mult omului de ştiinţă (dar oare istoria, niciodată aceeaşi în epoci diferite, chiar este o ştiinţă? Doar are... muză). În primul rând, Dimitrie Isidor fusese cel care îi vorbise cu atâta patos despre acea fabuloasă Carantină. Despre cenzura plină de imaginaţie a imperiilor şi a slugilor, de multe ori voluntare, ale împăraţilor, nobililor, clerului, poliţailor sau spionilor, iată, atât de asemenea cu cenzura şi mai ales autocenzura prin care abia am trecut cu toţii înainte, sub lunga domnie a comuniştilor... Şi cu care ne învăţasem atât de bine, cu o îndemânare nemaipomenită... Cenzură care prevenea şi ceea ce nu scrisese autorul, ba îl obliga pe acesta să gândească, înainte de a scrie cuvântul, la valoarea - nu la valoarea, ci la interpretarea posibilă - a oricărei nenorocite de silabe! Iară acei care au descoperit cum se poate scrie printre rânduri fără a fi pedepsit nu au acum decât să fie recunoscători cerberului pe care l-au visat mort atâta vreme, dar care i-a învăţat fără să ştie cum este să te joci cu focul fără să te arzi... Pe Isidor, pe care revoluţia îl prinsese doar pionier, aceste lucruri îl enervau. Erau plicticoase, greţoase, veninoase. O cloacă în care fiecare ţinuse capul în jos şi din care mulţi ieşiseră cu capul prea sus, ascunzându-şi laşităţile, răutăţile, chiar nedreptăţile făcute altora, poate chiar din propria familie...

Exoticul romancier Alexandre Dumas - tatăl, tătâne şi al domnului conte de Monte Cristo, pozând aici în costum de calmuc - calmucii fiind o populaţie de rasă mongolă răspândită în Rusia, Mongolia și nord-vestul Chinei, stabilită în secolul XVII în regiunea de la vărsarea râului Volga, locuitori ai Republicii Kalmâkia sau câlmâcilor. (foto wikipedia)

Isidor nu putuse intra nici măcar în nevinovatele şi prea-vechile dosare ale Carantinei, dosare evacuate în timpul Primului Război Mondial la Iaşi, până târziu după 1989. Poate şi pentru că el avusese şi ceva „pete” în biografie, nu primea aprobare să pătrundă în sanctuarul în care se cosmetizau istoriile care ieşeau la public.

5. Bietu´ unchi Aristide n-a mai fost cunoscut de nevastă!

Domnu´ Aristide, decăzut la rangul de căcănar după ce fusese aruncat de comunişti afară din facultate, ca să vezi, tocmai de la Istorie, propusese chiar numirea câte unui ministru de Istorie la fiecare remaniere, căci foştii duşmani din veac, fie nemţi, fie unguri, erau acum tovarăşi de Uniune Europeană, cu Imperiul Otoman încheiam în vremurile noastre afaceri mănoase, doar cu ruşii rămâneam, constant, inamici...

Oaie neagră a familiei şi soi rău, exemplu prost, Aristide acesta era un biet unchi de-al domnului ziarist Isidor Dimitrie Popescu ce se credea neapărat şi scriitor bun, după cum îl asigurau linguşitori de ocazie, rudă care făcuse chiar ceva muncă silnică la Canal, puşcărie politică unde, la munci neomeneşti, frig, privaţiuni şi torturi, mulţi au ajuns să fie îngropaţi fără popă şi fără vreo cruce la cap! Unchiul său fusese denunţat chiar de către... cineva din familie, cineva drag chiar, fusese condamnat la moarte fără a fi însă şi judecat vreodată, ci trimis direct în celule umede şi fără ferestre. Noaptea, târând lanţurile grele de la picioare, erau scoşi afară, „la vorbitor”, râdeau gaborii, patru sau cinci deţinuţi. Înapoi nu mai veneau decât doi, cel mult trei, dar împuşcăturile nu treceau de zidurile uriaşe, umede! Comutându-i-se apoi pedeapsa - şi aceasta nu se ştie dacă a fost mai bine pentru el, ori, din contră, cu mult mai crud şi mai feroce, în muncă silnică pe viaţă! Familia nu ştiuse dacă mai trăia, îi şi făcuse moliftă. Iar când el bătu, în sfârşit, la uşa nevestei, slab precum un schelet ambulant, pământiu la faţă şi cocârjat şi fără dinţi, ea îl dăduse afară: soţul ei era mort de ani de zile şi fusese un om înalt, puternic, nu un... Firesc, ca să îşi poată creşte cumsecade copiii, ea se şi căsătorise, după perioada potrivită de doliu, cu un român cumsecade, muncitor şi care, dacă nu o iubea, că nu apucase el aşa ceva în familia lui, măcar o respecta...

Ani de zile, nu a povestit nimănui din familie – şi Doamne-fereşte către copiii care-ar fi putut scăpa ceva pe la şcoală, iară urechile vigilente, electrice, ale Securităţii...

Oh, stupid ca un tânăr să fie învinuit drept „duşman al poporului”, unchiul Aristide lipise doar nişte manifeste antisovietice, şi încă scrise de mână de un alt coleg, prieten bun care îl şi turnase cu... dărnicie, texte agramate – căci nu meritau nici măcar nota 4!, scrise cu creionul chimic muiat în mod repetat în gură... nu de el, ci de un elev din clasa lui... Sistemul chiar că nu ştia de glumă... 

6. Cum anume erau moldovenii gazde doar de trei zile

Studenţaşul la Istorie Isidor de atunci obişnuia, într-o vreme în care cocheta şi cu scrisul literar - dar a renunţat imediat, din lene - , să mai prezinte în faţa colegilor şi nişte „evocări istorice”, în care cultiva paradoxurile şi lăsa libere întrebări incomode şi ipoteze periculoase pentru regimul comunist. Ba unii dintre colegii săi de cenaclu, plictisiţi până atunci de prea multă poezie romanţioasă, de descrieri insipide şi pastişe şchioape după poeţi ruşi cu ceva vână, savurau aceste felii neaşteptate de realitate veche, pe care el le oferea periodic. Din vechi pagini - nu galbene, căci hârtia de acum o sută sau două de ani rezistă mai bine decât celuloza ieftină de acum - ieşeau savuroase poveşti, pline de speranţele sau de răutăţile de altădată, de aprecieri greşite, adică neapărat foarte luminoase, ale viitorului, de amănunte pe care nu ţi le-ai fi crezut posibile în ruptul capului, într-un trecut pe care nişte Dumas, Sadoveanu ori Delavrancea îl făcuseră ori prea galant, ori prea demn şi musai greţos-eroic, faţă de viaţa adevărată a bieţilor oameni care trăiau, acum mai multe veacuri, se descurcau şi fără televizor, urând, asistând, ca distracţie, pe la execuţii sau torturi, citind romane populare... „I Moldavi sono poveri”, le citise istoricul Isidor într-o seară dintr-un capitol al cărţii „Storia de la Ultima Guerra tra la Rusia e la Porta Otomana”, istorie fără autor cunoscut, desigur vreo compilaţie, un fel de SF scos aşa, cam pe la anno Domini 1776. „Moldovenii sunt săraci şi tocmai din această pricină le place să fie ospitalieri faţă de străinii de ţinut şi faţă de călători” - scria în tomul respectiv; lucru foarte măgulitor pentru dumnealor, strămoşii.”

În regimul comunist, în care trăise din plin nefericitul student Isidor, imaginile istorice erau umflate bine!

Dar autorul anonim adăugase: oaspeţi „pe care îi găzduiesc şi îi hrănesc timp de trei zile ca pe propiii lor cai.” Auzi, ca pe nişte patrupede proaste!

Cineva îl turnase însă pe Isidor, care fusese chemat apoi, de mai multe ori, să dea socoteală în faţa organizaţiei Uniunii Tineretului Muncitor, din care Isidor, cu rude „pătate”, nici măcar nu făcea parte pe atunci şi unde avusese nişte frecuşuri şi din cauza dosarului tatei, fost membru al Gărzii Regale! Ăia i-au cerut să explice şi acum, ca de fiecare dată, cam cu aceleaşi cuvinte: „De ce-i tot terfeleşti dumneata, măi tovarăşe, pă strămoşii noştri eroici?! De ce tot spui că-i hrăneau pe musafiri cu ovăz sau cu fân, ca pe mânji?! Ce, nu era acolo vreo litră dă vin ori vreo bere, alături de ceva slană?!”

7. Fiul lui Vodă umblă sub înfăţişare negustorească!

Adrian Baiazet, jurnalistul care se dădea acum şi talentat romancier, aştepta în zadar ca prietenul său sarcastic, istoricul Isidor, să comenteze cât de cât şi despre paginile pe care autorul i le lăsase cam demult! Şi doar Isidor fusese acela care îl stârnise cu subiectul şi chiar îi cedase informaţii inedite, preţioase! Iar Adrian începuse aşa: Nu,  era frig, mult prea prea frig pentru septembrie, în anul Domnului 1846... Apa era foarte rece, dar aceasta chiar îl învioră pe oaspetele care se da în vânt tocmai pentru acest fel de provocări! - Muierile e toati chitite pi interesi, filosofă Tănase, marele cunoscător într-ale vieţii, în timp ce-i turna tânărului prinţ incognito apă, să se spele. Îmbrăcat precum un neguţător fără stare prea mare, doar cu o giubea mai de doamne-ajută, acum agăţată-n cui după uşa iatacului, beizadeaua domnească îşi scosese inelul cu pecete şi îl pusese pe poliţa lavoarului cel şchiop. Grigore Sturza, apricul uriaş cu păr şi barbă roşii, nici nu voise să primească iatac domnesc, se mulţumise cu o cameră cu pat tare, ca de chilie monastirească. În schimb, de aici putea ieşi prin spate, fără băgare în seamă...

Uriaşul cu barbă şi plete roşii, vicliean, vicios, fin, violent, cult, dement de-a binelea, profitor: beizadea Grigore Sturza! (Foto: Notar de Bucureşti)

- Muierile trag la parali, arhon-excelenţă, continuă să-i toarne feciorul, începând ploconeala în greceşte, însă arătând şi că-i nărăvit la vorbe plăcute muşteriilor franci, genovezi, rusnaci ori din Anglitera, precum un cicerone tocmit ca să arate oraşul.

- Nu mă cunoşti, bre Tănasi – porunci fără să ridice glasul fiul cel mai mare şi cel mai năpraznic al lui vodă Mihail Sturza. Eu mi-s numa´ un cinstit neguţător de grâu-colo...

- Ba io vă cunosc, vă prea bini recunosc, excelenţă, zâmbi cam prosteşte feciorul, crezând că aşa îşi dovedeşte mintoşenia.

Aga Poliţiei Moldovei, Grigore Sturza îi făcu însă semn să tacă acum: „Ba nu mă cunoşti, îţi zic!  Nici dacă te-ntreabă popa, nici dacă te căsneşte vreun gâde, să n-ai ştire cine sunt eu anume ori  cine-aş putea fi eu, afară de-un biet neguţător”. Şi-i trase slugii un dupac după grumaz, obişnuit să aplice, ca la Agie, bătăile la tălpi şi sub fum de ardei iute, obiceiuri limpezitoare de gânduri  şi neapărat izvoditoare de răspunsuri repezi, mai ceva decât rugăciunile părintelui Calistrat din mahalaua Mazepei, prinţul îşi ţinu mânia de-o clipă şi-i întinse o mahmudea. Tănase se aplecă să-i sărute mâna prinţului. Mare plocon, da´ ce nu faci ca să-ţi păstrezi secretul într-o schelă bântuită de iscoade din două-trei mari imperii şi din alte şi alte multe şi mărunte regate, cum e schela asta a Galaţilor?

8. Păăăi, ce nu purta Dash "pe dedesubt"?

„Buuun, rămâne ca să îmi demonstrezi că Dash i-a vândut manuscrise lui Dumas. Dar, mai întâi, de unde naiba ai mai scos-o şi că Dash ar fi fost metresa lui Dumas?”, atacă, fără preaviz, lectorul universitar. Doctorand - ca să fim şi mai precişi... Lui Isidor îi tremura chiar mâna de enervare. Stânga. Cu dreapta încerca în continuare să descopere sticla pitită de ochii prea severi ai nevestei.

”Se vede că citise!”, tresări ziaristul. Mai mult, că îl şi verificase, căci literatura franceză nu era chiar domeniul  de studiu al lui Isidor. Care îl privi drept în ochi, exact ca la Poliţie: „Există o listă destul de completă a amantelor maestrului - majoritatea actriţe. M-am uitat de curiozitate, pentru că eu nu prea pierd timpul cu chestii din ăstea... cu Sena sau cu Valea Loarei, ci cu istoria Dunării... A NOASTRĂ, deh!”

Ziaristul se enervă  şi el, dar mai cu măsură - era doar în casa prietenului său! „N-am spus-o, am sugerat-o! Un scriitor mai are voie să facă şi licenţe, daaa?!” Deşi se aşteptase la oarece mârâieli, reacţia „furnizorului” său de Istorie fusese prea tare. Isidor nu putea să nu mârâie măcar. Aşa e el cu ceilalţi. Baiazet nu-l auzise vreodată să-l laude pe vreun istoric încă în viaţă; nici măcar pe ăia morţi.

„Apoi, crezi tu oare că o asemenea afacere se rezolvă numai la masa de scris, nu şi în patul de dulce legănare?”, se încăpăţână să argumenteze tânărul, obişnuit cu micile scandaluri de corupţie ale zilei de azi. Între un bărbat şi o femeie care se respectă pentru arta lor, sexul poate fi un accident care nu merită consemnat de istorici - chiar dacă a fost ceva între el şi ea! Şi apoi, înlocuind mereu pe unii cu alţii, femeile cu experienţă uită chestiile astea intime: nu uită însă cu ce au fost îmbrăcate, ce li s-a servit la masă înainte...

Isidor se încruntă: „Dacă ai de gând să scrii un roman care să fie roman istoric, ai face bine să nu pui istorie de la tine. Un roman bun nu descrie doar rochii şi pinteni, ci ocazii, sacrificii şi caractere! Şi ce-i cu povestea asta, cu ce avea ea pe dedesubt?! Trebuie să ţii cont că în acele vremuri preludiul era mult mai vast şi că uneori rămânea singura distracţie de care se bucura bărbatul. Încă ceva: un bărbat nu putea primi la el, singur, o femeie singură, fără să o compromită. Deşi, dacă i-ar fi venit vreo idee, chiar şi cu concursul ei, şi tot i-ar fi luat ceva timp... (tuşi, încurcat) Ştii, am citit şi un fel de istorie a dessourilor şi, crede-mă, pe vremea aia erau cam multe boarfe de scos şi şireturi de desfăcut până la... miezul cărnos!”

9. Cu ochii pe Dash, „ca pe butelie”!

Şi tot Isidor, istoricul de meserie, ca să zicem aşa, autodidact însă, este bine să recunoaştem şi aceasta, îi pomenise într-o zi prietenului său mai verde, ziarist şi mai nou romancier, despre EA... (Apropo, verdele era o culoare deseori  interzisă de cenzura comunistă, din teama că această culoare, ecologistă de altfel, ar putea aminti de verdele legionar...) Isidor îi pomenise într-o zi ziaristului Baiazet, ca din întâmplare, despre debarcarea acelei femei, contesa Dash, tocmai aici, la noi, la schela veche a Galaţilor... Din câte carantine erau în lume, ea a trebuit să coboare tocmai aici, în Carantina de la Galaţi, în anul Domnului una mie opt sute patruzeci şi şapte, am putea spune, parafrazând vorbele americanului acela flegmatic, Rick, personajul din celebrul film de propagandă „Casablanca”, interpretat de Bogard... Uită-te bre, doar cu un an înainte de aşa-zisa revoluţie în Moldova, ea se găsea, scormonitoare, tocmai aici pe la noi...

Iată cam ce mândreţe de corabie intra în portul nostru: puteţi admira dară nava Majestăţii Sale „Cockatrice”, botezată astfel după un mitic dragon născocit de britanici în Evul Mediu, navă lansată în 1781. Un cutter (adică din lemn) de 195 t.

Baiazet o descoperise deja pe această nebunatică contesă Dash, cea care nu avusese, se pare, conştiinţa pericolului, fragmentar, însă, copios ca intensitate, în superba scriere a bietului  Constantin Gane, „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”. Dar acolo, în cartea lui Gane,  aventura franţuzoaicei se terminase cu mult înainte de debarcarea de la Galaţi, de care îi pomenise într-o zi, cică absolut din întâmplare, prietenul său mai vârstnic. Deci, Gane nu ştia! După ce Isidor îi pomenise, la o bere, de episodul gălăţean, Baiazet făcuse, dintr-un mic orgoliu, propriile cercetări. Atenţie – asta fără ştirea istoricului. Şi o găsise pe Dash în câteva dicţionare franceze, unde figura, până pe la 1900, ca o mare şi prolifică autoare. Apărea cu poză făcută la bătrâneţe şi cu portrete de tinereţe într-un dicţionar serios, pe care l-am văzut şi eu la inginerul Radu Moţoc, bunul nostru heraldist. Isidor se mira de ce şi un ziarist normal ar putea fi interesat de trecut şi nu de prezent. Dar ziaristul încercă o povestire despre Dash şi o şi arătă mândru-foc unor prieteni, la o cafea. Stârnise atunci din plin interesul, cel puţin aşa se părea, însă de fapt el nu făcuse decât să dramatizeze relatările lui Gane, mai adăugând puţin de la el – ceea ce nu nu se face dacă suntem chiar cu totul corecţi! Ziaristul nostru se întorsese la Isidor, căruia îi cerea mereu amănunte ciudate, zic eu: de pildă, cam cum se îmbrăcau pe atunci moldovencele şi ce purtau ele pe dedesubt când purtau (află astfel că şi măreţul Iorga prefera cămeşa lungă de noapte, care îi permisese să producă atâţia copii, el luând în derâdere „caraghioasele pijamale englezeşti").

Şi aici, iată dragonul cu pricina împodobind Palatul Belvedere din Central Park – New York.

10. "Am înroşit focul din iad, am pus o coadă lui Lucifer şi i-am ascuţit unghiile"...

Istoricul reuşi, în sfârşit, să dea cât mai dibaci deoparte volumul ăla prea gros de Istorie, redusă uneori săraca la doar două-trei rânduleţe pentru ditai halca de istorie de sute ori chiar de mii de ani (el îl prefera pe bătrânul istoric Urechia), tomul lui Constantin C. Giurăscu, şi pe cel ceva mai subţire, al lui Florin Constantiniu - „O Istorie sinceră a poporului român”, scobi cu unghiile în spate, ca într-un tunel din hârtie, îndepărtând istoria loviturilor de stat, aia scrisă de Stoenescu, groasă, provocatoare şi pusă pe cant. Din spate, gazda scoase o butelcuţă cu ceva ce părea să fie vin popesc, ceva negru şi gros ca uleiul - o sticlă lăsată cumva la odihnă acolo, tolănită comod pe-o parte, ca să nu se supere - una... istorică, nu-i aşa? Cum un teanc alb de hârtii pantagruelice  tocmai ce dădea să se surpe peste ei, istoricul îi aruncă tânărului, pe măsuţă, câteva foi bătute la maşină, în timp ce se aplecă într-un dulap ca să caute două pahare. Însă gazda găsi doar unul numai!

Pagina de gardă a Regulamentului organic şi Ţările Române.

- Ce naiba-i asta?, se miră tânărul.

- Uite, încarcă-ţi călimara! Păi, chiar Asta-i literatură adevărată, făcută de oameni fără fasoane, ca noi! Când mi-e prea greaţă de prea mult postmodernism, citesc din astea. Uite aia - nu, nu, a treia! La vremea ei, a fost o biată factură... Iată, un Neica nimeni din mulţime, un oarecare zugrav, bietul Marin Todosie den Cetatea banilor, dădea astfel seamă de lucrările la refacerea picturii bisericii ”Sf. Mina” din Craiova. Era, cred, undeva prin 1831, primul an al fondării ACELUI Regulament organic poruncit de armata imperială a ţarului Nicolae I. În vremurile parşive de acum ridicat, chiar de către comuniştii ruşi actuali, vopsiţi bine occidental, culmea ridicolului, la cinul de sfânt!...

Şi ziaristul citi cu poftă: “1. Am pus coadă nouă cocoşului lui Sf. Petru şi i-am îndreptat coada. 2. Am legat pe cruce pe tâlharul din dreapta şi i-am pus un deget nou. 3. Am pus o aripă Arhanghelului Gavriil. 4. Am spălat pe servitoarea lui Caiafa şi i-am pus roşu pe obraz. 5. Am reînnoit cerul, am adăugat două stele şi am curăţat luna. 6. Am înroşit focul din iad, am pus o coadă lui Lucifer şi i-am ascuţit unghiile. 7. Am reparat haina lui Sf. Anton şi i-am pus 2 nasturi la antireu. 8. Fiului lui Tobias, care călătoreşte cu îngerul Gavriil, i-am pus curea nouă la traistă. 9. Am spălat urechile măgarului lui Avesolom şi l-am potcovit. 10. Am smolit corabia lui Noe şi i-am pus un petic la fund. 11. Am albit barba lui Sf. Nicolae. 12. Am ascuţit suliţa lui Sf. Gheorghe şi am înverzit coada balaurului. 13. Am spălat rochia Sfintei Maria. 14. Am pus coada diavolului de la Sfântul Marina şi am cârpit toaca.”

Arderea Regulamentului Organic şi a Arhondologiei – registrul cu ranguri boiereşti, după retragerea ruşilor din Ţările Române!

11. Corabia cu tămâie

„Huve

Şevketlu, kerâmetlu, mehâbetlu, kudreltu, velyy-i ni´metim efendim padişahim” – citi acum Loreta traducerea mesajului de taină al lui Ali Aga, eforul  comerţial  turc, de pe lângă beilicul gălăţean. În traducere românească, pitacul imperial suna cam aşa:

„El (adică Allah)

Augustul, generosul, măreţul, puternicul, binefăcătorul meu efendi, padişahul meu. Eu, neînsemnatul, dau ştire Luminii mele despre trecerea preste Dunăre a oilor așteptate, al căror număr se cunoaşte, pentru trebuinţele Porţii fericirii mele  în acest binecuvântat an precum şi despre umplerea celor nouă caice cu grâne, asemenea aşteptate.

Îndrăznesc a da ştire despre acostarea, în Carantina Galaţilor, a unui bastiment englez. La bord am descoperit persoana franceză ştiută la timp, prin voia atotputernicului Allah şi, se pare, prin poruncă tainică domnească, a fost oprită a intra încă în ţară Bogdan. Ceea ce dovedește că Bogdan Bey nu hăineşte, altfel i-am veni de hac! Beizadeaua cea mică poate fi însă la Galaţi, aşa cum am mai avut cu umilinţă ocazia de a mai informa Înaltul devlet de la Poarta fericirii.” Ei, „persoana franceză” nu era altcineva decât contesa Dash, scriitoarea, poate spioană, cea cu buze subțiri! Carantina avea rol profilactic, inclusiv politic, iar beilicul era hanul paşalelor, să se simtă şi ei ca acasă, într-un caravansaray gălăţean...

„Sublimul sultanat, carele este veşnic, este bine să ştie”…

Irascibilul istoric Isidor  îl cărase pe tânărul jurnalist-romancier-istoric Baiazet tocmai aci, la năucitoarea Loreta, cică... „o cunoştinţă” misterioasă de-a sa, după cum obişnuia să spună îndrăgitul cercetător la Istorie, din Cartierul Întunecat, poreclit cândva şi „Biafra”, odată cu năvala „wikingilor” – nespălaţii aceia din nord angajaţi ca mână necalificată special pentru Combinatul Siderurgic „Gheorghe Gheorghiu Dej” din Galaţi: violuri, hoţii, scandaluri, bătăi urâte: o cârciumă ordinară fusese poreclită de către băştinaşi „La bandajatu´”, o alta, „Distrugătoru´” sau „La ultimu´ leu”!

Loreta aprinse abia acum o ţigară extraordinar, citind ca şi cum ar fi fost singură. Ea citi, mustăcind, povestea misterioasei corăbii cu tămâie de Saba: „Era prea frig în acel septembrie, în anul Domnului 1846... Apa era foarte rece, dar îl învioră pe oaspete” – citi Loreta în continuare, mai spre dimineaţă... Şi nu este acum momentul să mă întrebaţi de domnul Isidor. Amândoi bărbaţii tăceau, neaşteptat de sfioşi. Ea urmă: „Băteau clopotele la Biserica «Sfântul Nicolae», purtând hramul patronului marinarilor, dar şi al hoţilor. Tânărul se perpelise toată noaptea şi zăcuse până spre prânz. Poate şi puricii se osteniseră să-i facă viaţa amară, dar noi ştim!” 

12. Aftabe

Carele cu boi care veneau goale ori burduşite cu piei de Braşov, ori încărcate de covaci cu scule den fer, pentru a se întoarce în numai câteva zile cu obezile gemând de greutatea grânelor, ori cele cu loitrele prea înălţate, ce cărau sarea din ocnele adânci unde se sfârşeau osândiţii (numai boierii erau popiţi, închişi adică-n mănăstiri tainice, cu ziduri groase, cu averile lor şi cele ale rubedeniilor poprite, despoiate de vodă) - toate, da´ chiar toate opreau întotdeauna la hanul lui Cereş, în vale, hanul cu cireş mare în faţa odăii din uliţă. Prinţul Grigorie Sturza ştia asta şi mai ştia că acolo neguţătorii, căruţaşii, oamenii de poştă schimbau veştile pe oalele de vin, îşi lăsau limba aia spurcată a lor slobodă, făr´ de nicio teamă, că acolo putea afla şi el, ca şi alţii, cum merg treburile în Muntenia ori în ţara ungurească, ba chiar cât de rău e în Moldova noastră...

Şi uite cum mai cântau pe uliţă unii aşa, mai răi de gură, cu gură amară - îi auzise chiar ieri beizadeaua:

„Alelei! pui de ciocoiu!

De te-aş prinde la zăvoiu!

Să-ţi dau măciuci, să te moiu,

De piele să te despoiu,

Ca să-mbrac cu pielea ta

Pistoalele şi flinta,

Vântul să nu le pălească,

Ploi să nu le ruginească,

Ochiul să nu le zărească.”

- Domnia ta doreşte să aduc ceva bucate mai potrivite unui aşe mare dregătoriu?, mai întrebă feciorul Tănasi. Însă prinţul îi şi făcu însă semn să plece numaidecât.

După ce aflase de la rândaş că şaua „neguţătorului” e chiar mai scumpă şi decât uliţa Domnească şi casa Pârcălăbiei luate la un loc, Tănasi şi năvălise mintenaş ca să-i schimbe cana de cositor cu una de porţelan - mândria boierului Ventura, stăpânul hanului. Vasul cu pricina folosea la spălat numai şi numai în caz că veneau pe aci obraze subţirele şi nimeni nu băgase de seamă că gingaşul şi vechiul urcior cu gât semeţ fusese cândva... un spurcat aftabe turcesc... Cei care ştiu că acea caramfilă folosea anume la curăţenia cu preacinstita apă a arhon-dosului vreunui necredincios, se vor scârbi de bună seamă. Şi iată şi istoria veselă cu pricina: un bătrân ceauş găzduit pe veresie la han îşi pitise vasul acela mai la dos, cu sfiala cuvenită, însă hangiul, parşiv, bănui o aplecare netrebnică a ceauşului, urâtă în faţa lui Allah, aceea de a ridica prea des paharul cu licoare în dreptul buzelor. Cu alte cuvinte, şiretul îi umplu bietului păcătos aftabe-ul cel spurcat cu... ţuică din cea mai tare, trasă chiar de două ori prin „arhebuza” din aramă groasă a cazanului. Apoi, acel hâtru hangiu aşteptă toată ziulica anume să-l vadă pe ceauş măcar zâmbind a râde, puţintel barim, cu înţeles c-ar mai vrea.”

Citit 1778 ori Ultima modificare Joi, 19 Ianuarie 2023 03:17

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.