- Paolo Cognetti, „Fără să ajungi vreodată în vîrf, Polirom, 2020, în traducerea Ceraselei Barbone
Despre „Leopardul de zăpadă” de Peter Matthiessen am scris în această pagină https://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/142111-cronica-de-carte-cu-balonul-vietii-libere-vreo-trei-luni-prin-himalaya , fiind o carte-prieten care îl va însoţi pe Cognetti, lângă alţi prieteni cât se poate de umani și de reali, dacă nu mai punem la socoteală și un câine cu totul și cu totul aparte, în călătoria sa specială, care reia oarecum traseul lui Matthiesen, prin Himalaya (subtitlul cărţii italianului este „Călătorie în Himalaya”!), mai exact prin „regiunea Dolpo, un platou situat în nord-vestul Nepalului, unde urma să traversăm pasuri aflate la peste 5.000 de metri altitudine, călătorind pe jos aproximativ o lună, de-a lungul graniţei tibetane. Tibetul era o destinaţie la care nu se putea ajunge - și nu din cauza unor chestiuni frontaliere: invadat de armata chineză în 1950, devastat între anii ‘60 și ‘70 de furia Revoluţiei Culturale și, în cele din urmă, necruţător colonizat de noua Chină capitalistă, acel vechi regat de călugări, negustori și păstori nomazi pur și simplu nu mai exista.” (p.9)
La cartea lui Matthiesen se va tot referi italianul, va cita din ea destul de consistent, fiind pentru el o re-lectură (spiritul lui Peter este invocat de câteva ori!), așa cum expediţia (relatată în „Senza mai arrivare in cima”, titlul în italiană) din anul 2017 (mai ieri!) va fi o repetare a celei din 1973, filosofarea ducându-ne cu gândul că, de la un moment dat, în istoria omenirii, totul sau aproape totul este… Re-scriere, deși, când este vorba de autenticitate, harul are ultimul… Cuvânt!
Și când scrie Cognetti despre cele două regate pierdute, începe să se ţeasă magia cărţii sale: „...Exista un mic Tibet pe pământ nepalez, a cărui supravieţuire se datora cine știe cărei neatenţii a istoriei. Și pe hărţi, regiunea Dolpo are aspectul unei anomalii: acolo unde Nepalul politic, care în mod normal rămâne în sudul lanţului muntos himalayan, trece dincolo de el și pătrunde în imensa întindere geografică a podișului tibetan, există o zonă întreagă la peste patru mii de metri altitudine, cea mai aridă, mai îndepărtată și mai puţin populată regiune a ţării, unde n-au ajuns musonii, nici drumurile. Poate că acolo sus, îmi spuneam, aș putea vedea Tibetul care nu mai există, pe care niciunul dintre noi nu îl va mai vedea: iată călătoria pe care mi-o doream în anul în care împlineam patruzeci de ani (Cognetti este născut în 1978, la Milano - n.a.), una potrivită cu sărbătorirea despărţirii de celălalt regat pierdut, care e tinereţea.”! (pp.9-10)
În această ordine de idei, Prietenia este și ea deseori invocată, Prietenia este și ea un regat în sine, prietenia este și cu muntele, dar și cu văzduhul sau cu ghizii localnici, cu spiritele celor trecuţi la cele veșnice ori spiritele totemice ale unor animale („leopardul, lupul, corbul ne legau, stăteau la începutul prieteniei și al călătoriei noastre”, p.123, la care se adaugă la p.133 un alt animal călăuză, un iepure), prietenia se leagă când nu te aștepţi, prin simpla dăruire a unei bucăţi de ciocolată sau și prin trăirea comună a Vederii Sublimului, episoadele cu Lakba sau cu o fetiţă din munţi (p.90: „Fetiţa urcase până în tabără și, văzând că plecam, ne urmărea cu o figură decepţionată cum ne strângeam sul corturile: păi cum, abia ce ne-am împrietenit și deja mă părăsiţi?”) fiind semnificative, și în privinţa Fragilităţii și efemerităţii existenţei sale.
Așadar, o carte și a prieteniei (în special cu Muntele, existând o chemare iraţională a Acestuia pentru scriitorul italian, care de la o anumită altitudine are un… rău de munte descris și în acest volum, și puţin mai sus!), dar și despre dimensiunea Singurătăţii: „Știam că pe munte mergi de unul singur și atunci când mergi împreună cu cineva, dar eram bucuros să-mi împart singurătatea cu acești tovarăși.” (p.11)
Paolo Cognetti, omul și scriitorul, are o relaţie specială cu Muntele (o altă carte a lui, „Cei opt munţi”, a câștigat Premiul „Strega“), este chiar stabilit într-o zonă montană, este preocupat de esenţa Muntelui („Muntenii mai existau? Se mai găsea pe undeva un munte autentic, scăpat de colonialismul orașului, integru în esenţa lui de munte? Cu această stare de spirit mersesem în Nepal cu câţiva ani în urmă. Colindasem zonele cele mai frecventate doar ca să descopăr că modernitatea își adusese darurile și în Himalaya: străzi, vehicule motorizate, telefoane, energie electrică, produse industriale, binecuvântata bunăstare dorită în schimbul unei culturi antice sărace și destinate pieirii, aidoma celei alpine. Trebuia să caut mai bine, să merg mai departe.” - p.17)
Și această expediţie îl va duce către clipele de plenitudine, de atingere a Absolutului: „M-am așezat, rezemându-mă de una dintre roţile de rugăciune, și am privit mănăstirea. Mai sus, pe povârnișurile ierboase ale muntelui Somdo, o turmă de oi bharal păștea la soare. Nu se zărea niciun leopard, dar cerul după-amiezii era limpede și la cota aceea lumina avea ceva absolut, ca lumina în starea ei cea mai pură. La fel și aerul rarefiat pe care-l respiram, apa îngheţată pe care o mângâiam cu mâna, stânca scăldată de soare pe care stăteam. Acelei purităţi îi corespundea o alta înăuntrul meu, acesta era gândul căruia încercam să-i dau formă: vântul, torentul, lumina, piatra erau din aceeași substanţă cu sângele meu, cu fibrele mele, cu organele mele și rezonau cu ele, așa cum toba călugărului îmi zguduise membranele. Bum, bum, bum: eu sunt făcut din asta, din asta, din asta. Muntele mă îndruma spre esenţă.
Peter se concentrase pe o senzaţie identică în paginile cele mai clare din jurnalul lui. În fond, eu nu făceam decât să rescriu ceea ce scrisese el la vremea lui și totuși mi se părea ceva complet potrivit cu Shey: acolo nimic nu mergea nici înainte, nici înapoi, ci se învârtea în cerc, urmând mișcarea eternei reîntoarceri sau a eternei rescrieri. (sublinierile lui a.g.s.) Și nu era deloc o mișcare zadarnică. Pentru tibetani, rotirea moriștilor, ocolul nostru în jurul zidurilor, al mănăstirilor și munţilor activează rugăciunile gravate în interiorul lor, așa cum limba care mângâie marginea clopotului îl face să vibreze, iscând o notă. Ascultasem la Katmandu nota clopotelor tibetane, capabile să facă apa cu care erau umplute să fiarbă. Dacă asta e adevărat, m-am gândit, atunci din Shey pleacă în univers o notă unică și puternică: se roteau pelerinii în jurul Muntelui de Cristal, se rotea călugărul zâmbitor în jurul mănăstirii lui, se roteau moriștile de rugăciune alimentate de cursul de apă și se rotea stolul de porumbei sălbatici care dezvăluiau, poate, un hambar ascuns în mănăstire, se roteau scriitorii în jurul sensului prezenţei lor acolo. Cine a văzut Kailash de pe creasta neprihănită a Muntelui de Cristal? Am închis caietul. Chiar în acel moment, dar cu patruzeci de ani în urmă, Peter îl închisese pe al lui, în care scrisese «Taina munţilor constă în faptul că munţii pur și simplu există, așa cum exist și eu. Munţii există într-o manieră simplă, iar eu nu. Munţii nu au nicio semnificaţie, ei sunt semnificaţie: munţii sunt! Eu răsun de viaţă și munţii răsună, iar când pot să aud răsunetul acesta, e unul pe care îl împărtășim.»” (pp.87-89)
