* Din generozitatea doamnei Helmi Veldhuijzen, 35 de lucrări de grafică ale monumentalului Idel Ianchelevici au intrat în patrimoniul Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi * Alte 41 de lucrări au venit la Galaţi pentru a face parte dintr-o amplă expoziţie *
Trebuie să recunosc că, în momentul în care am primit invitaţia să-i însoţesc la Bruxelles pe reprezentanţii Muzeului de Artă Vizuală însărcinaţi cu aducerea lucrărilor lui Idel Ianchelevici în ţară, numele sculptorului abia îmi trecuse pe lângă ureche, dar nu cunoşteam aproape nimic despre opera sa şi nici despre legăturile sale cu Galaţiul.
Am plătit imediat bucuroasă tributul omului modern pentru Google şi am constatat că despre el s-a scris aproape în toate limbile europene (inclusiv în rusă!) şi că, spre ruşinea noastră, a gălăţenilor care-i pomenim destul de rar numele, artistul se bucură de recunoaştere mondială.
Cine e Idel Ianchelevici?
S-a născut într-o familie de ţărani evrei, destul de aproape de Galaţi, la Leova, în Basarabia, pe malul Prutului, în 1909, pe vremea când teritoriul respectiv făcea parte din România.
Destinul l-a vânturat însă destul de departe de locurile natale, în Belgia, unde face Facultatea de Arte Frumoase la Liege, urmând ca apoi să primească cetăţenie belgiană. După război, se instalează în Franţa, lângă Paris, în oraşul Maisons Laffitte, unde i se creează un muzeu.
La Maisons Laffitte se va stinge şi din viaţă, în iunie 1994. În Belgia, însă, se află majoritatea operelor sale monumentale, cum ar fi de pildă „Verbul”, situat în faţa Primăriei din oraşul Saint Nikolas, „Deţinutul Politic” - care străjuieşte vestigiile de tristă memorie ale lagărului de concentrare nazist de la Brendoenk, de lângă Bruxelles, „Apelul”, care se află la intrarea de pe autostradă în oraşul La Louvillière, oraş în centrul căruia se găseşte un important Muzeu Ianchelevici, „Plonjorul în apă” de la Liege, fără a mai vorbi de portretele Regelui Baudouin şi al Reginei Fabiola, portretele a numeroşi membri ai Academiei Regale a Belgiei, care toate se află la Bruxelles.
În plus, oraşul valon La Louvière găzduieşte un alt muzeu ce îi poartă numele (cu peste 200 de sculpturi ale artistului şi 2.000 de desene). Creaţiile sale monumentale, răspândite în toate colţurile lumii, îl recomandă drept unul dintre cei mai cunoscuţi sculptori figurativi ai secolului XX.
Cu toată recunoaşterea sa mondială, Idel Ianchelevici nu a uitat niciodată că este român. Dincolo de multiplele relaţii pe care le-a menţinut cu ţara natală, spre sfârşitul vieţii, face donaţii importante Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti şi Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi.
S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, la noi în oraş
Oraşul Galaţi a însemnat pentru el locul unde a fost mângâiat de palma destinului.
Deşi în copilărie se jucase de multe ori modelând figurine din lut, poate ar fi rămas mai departe alături de familia sa în sat, dacă nu i s-ar fi oferit această şansa: în timp ce-şi făcea stagiul militar la Galaţi, comandantul i-a propus ca, în schimbul scutirii de instrucţie militară, să realizeze portretele a 14 voievozi români.
Aceste busturi sunt considerate opera sa de debut, o parte dintre ele aflându-se încă la Muzeul de Artă Vizuală. Toată viaţa artistul a considerat că scurta perioadă petrecută la Galaţi a însemnat însă foarte mult pentru ceea ce a devenit ulterior.
Acest lucru a fost consfinţit de Ianchelevici printr-o donaţie făcută Muzeului de Artă în 1992, cu puţin timp înainte de trecerea sa în nefiinţă.
Şase zile, 5.000 de kilometri şi doi ochi limpezi
Şase zile şi 5.000 de kilometri de autostradă rumegaţi pe îndelete, de-a lungul celor şase ţări pe care le-am străbătut dus-întors, pentru a aduce la Galaţi, de la Bruxelles, donaţia de 35 de lucrări de grafică ale lui Ianchelevici plus cele 41 de lucrări pentru viitoarea expoziţie.
Atât a durat istoria reîntoarcerii acasă a unei părţi importante din sufletul şi viaţa artistului care odinioară s-a visat mare sculptor la Galaţi, iar visul i s-a împlinit. Toate au trecut ca într-o clipită, alături de frumoşii nebuni de la Muzeul de Artă Vizuală, care se pregătiseră trup şi suflet ca să primească aşa cum se cuvine donaţia doamnei Helmi Veldhuijzen.
Întâlnirea s-a desfăşurat într-o lumină stranie, care apare de regulă acolo unde se întâlnesc mai multe suflete mari. Formalităţile de semnare a actelor de donaţie şi primirea efectivă a lucrărilor au fost parcă parte a unei ceremonii pioase.
Micuţa doamnă olandeză a înmânat lucrările directorului muzeului Dan Nanu şi criticului de artă Mariana Cocoş cu aerul unui om care-şi înstrăinează propria viaţă, dar care e conştient că cei care primesc darul vor avea grijă de el.
„Aveţi grijă de copiii mei”, a murmurat de mai multe ori, în franceză, cu ochii minunat de albaştri, inundaţi de lacrimi. Însă ceva din bucuria şi profesionalismul cu care şi-au primit cei doi darul, a liniştit-o şi i-a înseninat privirea spre final.
Povestea unei prietenii
Modestă şi toată numai suflet, doamna Helmi Veldhuijzen a avut amabilitatea să ne povestească pe scurt cum a intrat în posesia lucrărilor lui Ianchelevici.
„L-am cunoscut la un vernisaj în Franţa, unde mergeam des, eu fiind profesoară de limba franceză şi am rămas prieteni pentru toată viaţa. (Glumind) De câte ori îl vizitam în Franţa, treceam prin Belgia, unde el avea multe relaţii, iar eu mă ofeream să-i fac mici comisioane”.
„După ce m-am retras din activitate, mi-am propus să-i deschid un muzeu în Olanda, la Goudriaan şi i-am cerut lucrări. Altele le-am cumpărat de-a lungul timpului la preţuri mai mult decât «prieteneşti»”.
„Cum nu mi-am găsit un înlocuitor care să aibă grijă de acest muzeu, m-am gândit să plasez în siguranţă toată «moştenirea» mea, acolo unde oamenii să-i pomenească numele cu drag, acolo unde Idel s-a întors în gând cu drag de atâtea ori”, povesteşte micuţa doamnă olandeză.
Am admirat-o pentru curajul renunţării. Mi-am imaginat-o acolo, în muzeul aranjat cu mâinile ei, ca un sanctuar al unei vechi prietenii, frunzărind opera marelui sculptor, ca pe un album de amintiri, pentru ultima oară, înainte să strângă lucrările şi să ni le încredinţeze.
Aşa cum nici nu s-a sfiit să ascundă, ceva din viaţa ei s-a rupt cu ştiinţa că se va reîntregi altceva, în alt colţ de lume. Nici eu nu am văzut lucrările pentru că ele au fost transportate în condiţii de maximă siguranţă, pentru a nu se deteriora.
Dar în primăvara anului viitor, Muzeul de Artă Vizuală va organiza o expoziţie Ianchelevici, având în vedere că în prezent deţine 13 sculpturi şi în jur de 100 de desene. Atunci ar trebui să fim cât mai mulţi dintre noi ca să-i întâmpinăm reîntoarcerea acasă.
Oricât de universal i-a fost sufletul, întotdeauna a păstrat cu grijă partea din fiinţa sa care-i amintea de locurile acestea: „Nu pot uita căldura simţită când alergam cu tălpile goale pe prispa părintească, încălzită de soarele ţării în care m-am născut!”.
Centenar Ianchelevici - filmări la Galaţi, la Muzeul de Artă Vizuală
Anul trecut, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la naşterea lui Idel Ianchelevici, RTBF - televiziunea belgiană de limbă franceză - a realizat un film documentar în memoria artistului. Realizatorul TV Bernard Balteau şi cineastul Yvone Lammens, alături de Helmi Veldhuijzen, au venit cu echipa de filmări chiar şi la Galaţi, la Muzeul de Artă Vizuală, pentru că ambiţia filmului este de a evidenţia legăturile dintre viaţa artistului şi opera sa.
Artistul şi-a construit o imagine puternică prin opera sa, însă personalitatea lui reală rămâne puţin cunoscută. Filmul „Ianchelevici - o operă, o viaţă” prezintă etapele semnificative din biografia artistului, prin intermediul mărturiilor celor care l-au cunoscut şi al unei vaste documentaţii de arhivă.
Criticul de artă Mariana Cocoş apare în film vorbind despre debutul sculptorului la Galaţi.
Difuzat pe canalele publice belgiene, filmul - făcut cu sensibilitate, dar foarte bine documentat - a putut fi vizionat şi la Bucureşti, la Muzeul Naţional de Artă al României.
Pentru a urmări interviul Marianei Cocoş şi filmările realizate la Galaţi puteţi accesa link-ul http://www.youtube.com/watch?v=VGmbSf9ax08 pe care cu surprindere l-am descoperit pe youtube.
