Părintele Eugen Drăgoi, preot la Biserica „Înălţarea Domnului” din Galaţi, consilier cultural al Arhiepiscopiei Dunării de Jos între anii 1985-1991 şi 1995-2007, director al Editurii Episcopiei Dunării de Jos, ne-a relatat câteva aspecte despre starea presei creştine înainte de anul de răscruce 1989 şi despre momentul de început al revistei „Călăuza Ortodoxă”. A lucrat vreme de optsprezece ani ca redactor la acest periodic.
Reporter: Părinte Eugen Drăgoi, cum a fost începutul şi cu ce „forţe” umane şi spirituale se relua acest drum al editării presei bisericeşti după evenimentele din decembrie 1989?
Părintele Eugen Drăgoi: Începutul…? Parcă ieri a fost! Şi totuşi au trecut două decenii. Ziarul, pentru că iniţial Călăuză Ortodoxă a fost un ziar, s-a născut din entuziasm, necesitate misionară şi nădejdea că va deveni un mijloc pastoral eficient al clerului de la Dunărea de Jos, dar şi o tribună a exprimării libere.
Aşa au dorit fondatorii acestui periodic, între care eu eram cel mai tânăr. Era un periodic editat de Episcopia Dunării de Jos, dar deschis oricăror colaborări care respectau liniile călăuzitoare şi finalitatea jurnalistică propuse de iniţiatori.
Dezideratul „părinţilor“ periodicului bisericesc de la Galaţi s-a păstrat o vreme; după puţin timp ziarul a fost transformat în revistă, structura iniţială tematică şi logistica fiind convertite pe noi direcţii de exprimare şi de activitate. Călăuza Ortodoxă venea după un hiatus de apariţie a unei reviste bisericeşti la Dunărea de Jos de 41 de ani!
Cele două valoroase periodice ale Episcopiei Dunării de Jos, Vestitorul şi Căminul, apărute în 1925 din iniţiativa Episcopului Cosma Petrovici, fuseseră suprimate de comunişti, după modelul sovietic, în 1949.
Este drept că Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, cum se numea eparhia din 1975, începuse, în 1985 (ca de altfel mai multe eparhii din ţară), editarea unui Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic; acesta era însă o invenţie a puterii comuniste prin care încerca să demonstreze Occidentului, tot mai virulent în acuze la adresa dictaturii de la Bucureşti, că în România Biserica are libertate de exprimare.
Îndrumătorul apărea o dată pe an, toate textele şi imaginile trecând prin furcile caudine ale cenzurii comuniste. Pe lângă cenzura drastică, în cele mai multe cazuri paranoică şi inutilă, almanahul respectiv (îi spun astfel, deoarece în paginile Îndrumătorului se publica o varietate de materiale) trebuia să includă mai multe texte care proslăveau puterea, scoteau în relief iniţiativele şi realizările „tovarăşului“, iar poza dictatorului nu putea lipsi după foaia de titlu a publicaţiei.
Absenţa acestora făcea imposibilă apariţia anuarului. Când mergeam cu manuscrisul la Departamentul Cultelor, în calitate de redactor al publicaţiilor eparhiale, începea o penibilă târguială cu cenzorii (cei mai mulţi proletcultişti de serviciu) pentru fiecare text sau chiar frază, până funcţionarul punea pe fiecare filă ştampila bun de imprimat. Dar să mă întorc la întrebarea dumneavoastră.
„Forţele“ pe care ne bizuiam în realizarea ziarului erau entuziasmul unei exprimări cu adevărat libere şi năzuinţa că un astfel de instrument va servi unor interese pastorale şi misionare imediate, întrucât se configurau deja iniţiative şi spaţii de lucru noi în cadrul Bisericii.
Călăuza Ortodoxă trebuia să fie vocea autentică a Bisericii către propriul trup eclezial, chemat să se exprime „extra muros”.
Reporter: Vă rog, să rememoraţi câteva aspecte legate de entuziasmul acestui început ca membru fondator. Ce speranţe şi ce temeri existau?
Părintele Eugen Drăgoi: Îmi amintesc de iniţiativa realizării publicaţiei Călăuză ortodoxă, cu multă emoţie. Am mai vorbit despre împrejurările naşterii periodicului la apariţia numărului 100, în anul 1997.
Pe la începutul lunii februarie 1990, dacă memoria nu mă înşală, s-a format un mic grup alcătuit din părintele Neculai Grosu, doctor în teologie, slujitor la Biserica „Sf. Spiridon” din Galaţi, fost consilier cultural la Centrul Eparhial, cu o remarcabilă şi îndelungată activitate cultural-misionară, astăzi suferind, aflat la o vârstă patriarhală (97 de ani!), părintele Igor Jechiu, slujitor la Biserica „Sf. Pantelimon” (bulgărească), succesorul părintelui Grosu în funcţia de consilier eparhial, „o enciclopedie ambulantă“, redactor în perioada interbelică al renumitei reviste basarabene „Misionarul“ (plecat prea devreme dintre cei vii, în 1992, Dumnezeu să-l odihnească!), părintele Gheorghe Buruiană, misionar protopopesc devotat, predicator de talent, care slujea atunci la Biserica Sf. Împăraţi din Galaţi (astăzi pensionar octogenar), părintele Marin Stamate, doctor în teologie, părintele Ioan Postolache, protoiereu de Galaţi şi cel care vă răspunde.
Gazdă a întrunirii pentru iniţierea unei publicaţii în noile condiţii social-politice create de evenimentele din decembrie 1989 a fost părintele protopop Ioan Postolache.
În casa parohială din curtea bisericii la care slujea ne-am sfătuit asupra genezei periodicului bisericesc: care să fie denumirea acestuia, forma, peridiodicitatea, tirajul, jaloanele publicistice, cititorii ţintă cum se numesc acum, colectivul redacţional, modalitatea de difuzare, finanţarea etc.
Trebuie să mai spun că întrunirea noastră se petrecea într-un context bisericesc local tensionat, anterior petrecându-se o campanie susţinută de cei mai mulţi preoţi din eparhie prin care se solicitase Sfântului Sinod aprobarea alegerii Părintelui arhimandrit Casian Crăciun ca arhiereu-vicar ajutător al Arhiepiscopului Antim Nica, aflat în suferinţă fizică datorată îmbolnăvirii.
Numele revistei l-a dat părintele Gheorghe Buruiană, iar primele numere au apărut în tiraje de câte 50.000 de exemplare. Se manifesta, în acel an, un apetit de presă fără precedent. Sigur că nutream mari speranţe în legătură cu rolul acestui periodic, încurajaţi de solicitările care veneau de la parohii.
Nu-mi amintesc să se fi înregistrat temeri legate de apariţia publicaţiei. Nu era nimic de damnat în conţinutul ei şi în iniţiativa noastră şi nimic partizan în intenţiile şi exprimările colaboratorilor.
Scriam cu mare drag materialele din sumarul fiecărui număr, alături de alţi condeieri mai tineri sau mai vârstnici. Pe câţiva dintre noi această „şcoală“ a Călăuzei ortodoxe ne-a format şi iniţiat în tainele jurnalismului şi ne-a dat curaj.
Reporter: A scrie într-un periodic creştin este la îndemâna oricui?
Părintele Eugen Drăgoi: Mulţi aşa cred; românul îndeobşte are pretenţia că se pricepe la toate. Este o reminiscenţă a sintagmei irealiste, ca să folosesc un eufemism, fluturate în „epoca de aur“: om multilateral dezvoltat!
Aţi întrebat bine dacă este o chemare pentru oricine. Vocaţia de jurnalist sau scriitor nu este un dat universal. Talanţii, adică darurile nu sunt aceleaşi pentru fiecare om nici cantitativ, nici din perspectivă axiologică. De aceea, munca de redactor la această publicaţie pe care am făcut-o vreme de mai mulţi ani n-a fost deloc uşoară. Se primeau multe materiale: unele se puteau publica, fiind bine scrise, altele nu.
Nu este locul aici să spunem ce condiţii minimale trebuie să îndeplinească cel care doreşte să scrie într-o publicaţie bisericească. Vorbesc de cele care se respectă, căci sunt şi periodice aşa-zis bisericeşti care acceptă orice şi oricum.
Reporter: Ce înseamnă presă creştină într-o lume tot mai secularizată?
Părintele Eugen Drăgoi: Este nu alternativa, cum cred unii, la presa laică, plină de mesaje subliminale, de antimodele şi de dejecţii social-culturale, ci adevărata rostire către un popor care se legitimează într-un procent foarte mare creştin ortodox. Acum, la 20 de ani de la reapariţia publicaţiilor religioase, bilanţul este unul foarte încurajator.
Avem cotidian creştin, periodice eparhiale, multe alte publicaţii de gen. Bună parte din acestea se difuzează încă într-un circuit închis şi restrâns. Altele, deşi a trecut destulă vreme de la înfiinţare, n-au depăşit condiţia amatorismului.
Multe reviste bisericeşti nu sunt pregătite să abordeze curajos probleme importante ale vieţuirii creştine, de care preoţii şi credincioşii sunt interesaţi şi pe care alte publicaţii laice le lansează. Încă se exercită în unele zone o cenzură camuflată a temelor şi a limbajului care fie este încă de lemn, fie de o dulcegărie sau un triumfalism păgubitoare.
N-avem încă o secţie de jurnalism creştin la facultăţile noastre de teologie. Dar să fim optimişti şi să credem că toate aceste aspecte care ţin de o exigenţă crescândă, se vor rezolva în timp. Periodicele bisericeşti se înscriu în strategia Bisericii Ortodoxe de a stopa efectele secularismului şi unele dintre ele chiar au un aport hotărâtor în această direcţie.
Foto: Nicolae Sburlan
