Nu trageţi în ziarişti!

Nu trageţi în ziarişti!
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Recent, am realizat o discuţie despre „rădăcinile” presei în România, despre cine este ziaristul şi care este „moştenirea” pe care cea de-a patra putere a Statului de Drept, Presa, a primit-o. Autor al mai multor lucrări ştiinţifice, domnul Marian Petcu - secretar ştiinţific la Facultatea de  Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti, vicepreşedintele Asociaţiei Române de Istoria Presei - ne-a vorbit despre preocupările sale, în calitate de dascăl la cea mai importantă Facultatea de Jurnalism din ţară, de a asigura o bază de date care să mărturisească despre moştenirea  înaintaşilor noştri.

- V-aţi propus să adunaţi din arhive prăfuite şi să reconstituiţi întreaga istorie a presei româneşti. Care este  raţiunea acestui demers?

- Nu este atât un demers jurnalistic sau scriitoricesc, cât mai degrabă unul ştiinţific. Mai concret, un gest de ştergere a ruşinii de a nu avea minime instrumente documentare despre manifestările profesiei de jurnalist. „Istoria presei din România în date” se doreşte a fi o  cronologie enciclopedică a jurnalismului din România, este o viitoare bancă de date, un tezaur de informaţii despre apariţia şi evoluţia acestei profesii în spaţiul cultural românesc. Tot în succesiunea elementelor inedite,  integrăm aici şi presa minorităţilor, pe jurnaliştii şi publiciştii minorităţilor culturale din ţara noastră.

-  Nu există măcar o minimă… moştenire?

- Există o evidenţă provizorie, să-i spunem, a presei româneşti de până la 1918, realizată de soţii Răduică de la Biblioteca Academiei Române. Mai avem şi o descriere a periodicelor apărute până la 1932, întocmită de colectivul de bibliografi ai bibliotecii amintite. De perioada post-comunistă s-au ocupat, atât cât le-a stat în putinţă, cei de la Depozitul legal de la Biblioteca Naţională.

Cu toate acestea, nu avem o evidenţă clară, completă a publicaţiilor periodice, parte a patrimoniului naţional. Spre lauda lor, unii dintre bibliotecarii de la bibliotecile publice au realizat micromonografii, repertorii, evidenţe la nivel local, dar nici acestea, chiar reunite, nu suplinesc o lucrare monumentală care să cuprindă întreaga „populaţie” statistică de periodice, jurnalişti, publicişti, forme asociative, evenimente din lumea presei, radiouri, televiziuni, agenţii de presă, legislaţia presei etc. Nu putem realiza un tratat de istoria presei, aşa cum am sperat în urmă cu câţiva ani, când am înfiinţat „Asociaţia română de istorie a  presei”, fără această lucrare de clarificare şi de ordonare a informaţiilor pertinente despre evoluţia jurnalismului din România. Pentru această Istorie am organizat un prim congres de istoria presei în aprilie 2008, în Castelul Macea, lângă Arad.

În aprilie 2009, ne vom întâlni la Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi, tot în congres. Galaţiul a fost reprezentat de domnişoara Letiţia Buruiană, care sperăm că va fi prezentă şi în acest an, dar pot veni şi alţi colegi. În jurul acestui proiect a apărut Revista română de istoria presei, alte proiecte de cercetare, printre care un album digital de istorie a presei în imagini.

-  Cine este jurnalistul, sau ce trebuie să fie el? Ce calităţi trebuie să aibă?

-  Cine este jurnalistul, mă întrebaţi? De prea multe ori, o persoană care a eşuat în orice altă profesie şi care s-a transformat în jurnalist. Şi-a ales jurnalismul ca ocupaţie temporară, până găseşte ceva mai profitabil.

Slavă Domnului, sunt în această tagmă şi destule persoane care au cultura, competenţele şi entuziasmul necesare profesării jurnalismului. Adică în această zonă ocupaţională găsim oameni cu origini formative şi educaţionale extrem de diverse.

Ce calităţi ar trebui să aibă? Sănătate fizică şi mentală, o foarte bună cunoaştere a limbii române, cunoaştere a două limbi străine, curiozitate. Apoi, să înţeleagă repede şi bine, şi să se facă repede şi bine înţeles. Aşadar, capacitatea de înţelegere, de a lucra mult şi eficient, capacitatea de a interacţiona cu ceilalţi, spirit analitic şi sintetic. Plus rigoare, creativitate, curaj, onestitate, adaptabilitate, disponibilitate, perseverenţă, modestie şi discernământ. Cred că am spus tot ce era important pentru a defini această profesie dificil de definit.

- Istoricul Nicolae Iorga aşază începuturile presei periodice la anul 1829 (8 aprilie) cu Ion Heliade Rădulescu şi „Curierul Naţional”, cu „Albina românească” a lui Gh. Asachi, la Iaşi, 1 iunie 1829. Rădăcinile cotidianului sunt însă în pridvorul Bisericii noastre, în ziarul „Telegraful român”, apărut în 3 ianuarie 1853, la Sibiu, sub îndrumarea Mitropolitul Andrei Şaguna. Acesta apare şi astăzi şi este cel mai longeviv nu numai din România, ci din această parte a Europei. Crezul înaintaşilor noştri este acela de a aduce lumină prin cuvântul scris, de a redeştepta românii. Aţi studiat arhivele presei româneşti, cu ce sacrificii s-a început?

- Şi înainte, ca şi acum am avut mai multe caractere, „stiluri”. Adică jurnalişti care credeau cu toată fiinţa lor în misiunea de luminare a oamenilor, de afirmare a dreptăţii, de emancipare pe care o aveau. Îl putem uita pe C. A. Rosetti, care şi-a vândut nu numai moşiile, ci şi scaunul pe care stătea, pentru a putea continua tipărirea ziarului său? Pe Rosetti care a murit sărac şi plin de datorii?

Îl putem uita pe Cezar Bolliac, cel care şi-a vândut colecţia de tablouri rare pentru a continua să editeze publicaţiile fondate de el. Am putea realiza un inventar de fapte incredibile în vremurile noastre, de care au fost capabili nu doar pionierii jurnalismului românesc, ci şi gazetarii de până la 1944.

Şi pentru că am amintit de începuturile presei noastre, iată o strofă atât de actuală, scrisă de un  gazetar pe care l-am uitat, pe la  1850: „Haracteru’ şi telentu’/ E probleme epocale/ Într-o ţară când lipseşte/ E fatale…” Cam aşa au debutat în presa scrisă înaintaşii noştri.

- Indiferent însă de perioadă, ziaristul are nevoie de „cinste şi gramatică”, recomanda la vremea sa mereu contemporanul Caragiale. Care este cauza noii „concepţii” potrivit căreia ziarul nu trebuie să facă educaţie? Are ziaristul conştiinţa respectării codului deontologic al asociaţiei, al societăţii profesionale şi de creaţie din care face parte?

- Există mai multe coduri deontologice, dar la noi - din nefericire - nici unul nu este respectat, uneori nici măcar de cei care l-au adoptat! Niciun cod nu poate limita goana după senzaţional, după derizoriu, după periferic. Aici intervine problema educaţiei, a formaţiei acestor oameni. Vedeţi că nu vorbesc despre profesia, ci despre ocupaţia de jurnalist, deoarece, la noi,  nu  este destul de clar cum şi când ocupaţia devine profesie. Ştim cum se întâmplă la alţii şi cam atât.

Aşa încât nu codul deontologic discutat şi adoptat la o reuniune de o zi va salva prestigiul jurnalistului, ci o sumă de măsuri care să primenească imaginea sa, poate şi ceva forme de pregătire de specialitate, în funcţie de pregătirea, de afinităţile ziaristului care trebuie să fie absolvent de studii superioare. Pe de altă parte, fie că vrea, fie că nu, mass media face educaţie. Este un agent de socializare. Depinde însă de ce înţelegem prin educaţie.

- Aţi adus în atenţie pregătirea ziaristului. Marele Eminescu a ajuns în pragul susţinerii licenţei pe care nu a mai susţinut-o, însă publicistica, întreaga sa operă au rămas de referinţă. Nu putem fi însă toţi genii. Cum se întâmplă în alte ţări europene cu pregătirea şi perfecţionarea ziaristului?

-  La fel ca şi la noi, în cadrul facultăţilor de jurnalistică. Desigur, dacă ai un condei bun, poţi veni din orice speră de activitate. Ce ne lipseşte nouă este preocuparea în mod organizat a perfecţionării jurnalistului. De exemplu, în Franţa,  pe lângă facultăţile de jurnalistică, există centrul de formare şi perfecţionare - la Paris şi Lille - unde jurnaliştii se întâlnesc periodic pentru a-şi ridica cunoştinţele şi pregătirea  profesională.   

- Privind cu ochiul critic în domeniul comunicării de masă, observăm că  propovăduirea răului este prioritară. Este profesia de ziarist astăzi compromisă?

-  Este dificil de dat un răspuns tranşant. Iată de ce uneori jurnaliştii sunt corupţi, sunt cumpăraţi, expuşi la ridicol prin aceea că nu mai pot să se manifeste liber. În această categorie intră şi cei ce au o relaţie… incestuoasă cu Puterea politică. Adică, în loc să controleze ei, în numele opiniei publice actele puterii, aceasta îi manipulează după cum are nevoie. Ei bine, cei din această categorie încetează să mai fie jurnalişti.

Alţii îndură umilinţe nemeritate, salarii jenante şi chiar sărăcia în forma ei pură şi dură, fără să se vândă mai marilor zilei. Fireşte, nu este nevoie de martiri în această meserie, dar meseria de jurnalist i-a avut întotdeauna. Nu-i putem judeca global, ar fi o eroare.

-  Sunteţi preocupat - aţi şi semnat o carte şi mai multe studii - despre „cenzura în spaţiul românesc”. Astăzi, mai putem vorbi de cenzură?

-  Am început să cercetez originile şi evoluţia cenzurii la noi din cauza unei uimiri, nu aveam nici măcar zece pagini despre cenzură la acea dată, la puţin timp după 1990, niciun studiu. Apoi, „martirii” luptei anticomuniste care dominau scena publică de la finele anului 1989 şi după aceasta, scriitori şi jurnalişti,  nu au produs nici o cercetare - oricât de modestă - despre cenzură. Doar indignări sterile. În plus, nu avem ce să le dăm spre studiu studenţilor.

Aşa se face că, în 1999, publicam „Puterea şi cultura - o istorie a cenzurii”; în 2005 am revenit cu o nouă carte, de astă dată cu 14 studii de istoria cenzurii scrise de tot atâţia specialişti. Fireşte că şi astăzi se practică cenzura, dar o cenzură  mai discretă, mai insidioasă. De astă dată agentul de control nu mai este neapărat în afara instituţiei media, ci în interiorul ei. Numărul celor pe care trebuie să-i menajeze un jurnalist astăzi este mult mai mare - acţionarii, creditorii, partenerii de afaceri ai patronatului şi alţii.

Dar există pluralism şi  până la urmă adevărul apare la lumină. Atunci când apare…

- Autocenzura ar putea fi o expresie a discernământului în anumite situaţii, nu atât pentru protecţia jurnalistului, cât mai ales pentru a nu panica oamenii, consumatorii de media?

- Autocenzura este şi o expresie a prudenţei, a autocontrolului, a discernământului, în anumite împrejurări ea se impune. Teama de sancţiune nu atât din partea editorului, cât mai ales a publicului cititor, ascultător sau auditor, teama de izolare, alte temeri sunt tot atâtea surse de  autocenzură şi ea se manifestă doar dacă ziaristul are o înaltă conştiinţă. Pare paradoxal. Autocenzura presupune anumite costuri psihologice pe care nu toţi sunt dispuşi să le suporte.

- Putem vorbi astăzi de act de cultură prin presă aşa cum au făcut-o marii jurnalişti: Eminescu, Caragiale, Maiorescu,  Arghezi şi alţii? Mai străbate sentimentul de drag faţă de tot ce este românesc în presa de astăzi?

-Cât de românesc este sentimentul ce îi conduce pe unii jurnalişti în exercitarea acestei meserii este astăzi greu de spus. Vă propun să fim îngăduitori cu ei, să-i credităm, nu este uşor să profesezi într-un jurnalism a cărui tranziţie nu se mai încheie! Şi ei trăiesc o dramă de situare faţă de comunitatea lor, faţă de ţara lor, faţă de Uniunea Europeană, faţă de alte repere ale momentului. Câtă vreme profesează în respectul limbii române, ar trebui să le acordăm credit.

- Această atitudine ţine de profilul moral al ziaristului, de cultura lui?

- Cu siguranţă e vorba de morală, de cinste. Cât despre conţinutul conceptului de cultură, jurnaliştii, chiar şi cei mai mediocri, sunt creatori de bunuri simbolice, prin urmare, de cultură. Fie că sunt ori nu conştienţi de aceasta.

-  Estimativ, câţi jurnalişti produc - pe an - facultăţile de profil din ţară  şi care sunt posibilităţile de pregătire practică pentru facultatea bucureşteană, prima din ţară după 1990, la care modelaţi viitoarele condeie?

- În acest moment funcţionează în România 18 şcoli de jurnalism - fie  facultăţi, secţii ori specializări. Sunt foarte multe. Franţa are opt, dintre care doar şase sunt agreate de patronatele mass-media. În plus, şcolile noastre sunt extrem de inegale în ceea ce priveşte calitatea formatorilor, dotările, bibliotecile, modalitatea de admitere, exigenţa etc.

Nu pot estima numărul absolvenţilor dintr-un an, deoarece din unele şcoli ies anual 25 de absolvenţi, din altele câteva sute. Vă pot spune că Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti asigură, anual, pe piaţa muncii circa 200 de licenţiaţi în jurnalism. Alţi circa 100 au licenţă în publicitate şi în relaţiile publice, anual. Înseamnă foarte puţin pe piaţa mass-media. O picătură într-un ocean, cum se spune. Dar sunt convins că rata de primenire a forţei de muncă în presă se va accelera în perioada următoare.

- Este nevoie în branşa aceasta nu de cantitate, cât de calitate umană şi profesională…

- Pentru noi este mai uşor - avem laboratoare, bibliotecă, profesori specializaţi, profesori din străinătate. Este mai dificil pentru colegii din centrele universitare fără tradiţie. Unele dintre aceste şcoli vor da faliment din cauza slabei pregătiri a absolvenţilor. Este inevitabil să se întâmple aşa.

*    *    *

Interlocutorul acestui interviu - conf. univ. dr.  Marian Petcu - este autorul mai multor volume de specialitate prin care a căutat  să arate avantajele şi dezavantajele ziaristului. Între 1992 şi 1995 (când a ales catedra de Antropologie Culturală şi Comunicare a FJSC Bucureşti), a fost redactor şef la săptămânalul „Zig-Zag” şi director al Agenţiei de publicitate „Topaz”. Are nenumărate articole în presa de specialitate din ţară şi din străinătate. Este şi autorul volumelor:  „Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii” (1999), „Tipologia presei româneşti” (2000)”, „Sociologia mass-media” (2002), „O istorie ilustrată a publicităţii româneşti” (2002), „Jurnalist în România - istoria unei profesii” (2005), „Cenzura în spaţiul cultural românesc” (2005). Este iniţiatorul „Revistei Române de Comunicare şi Relaţii Publice”, în format electronic.

Citit 1113 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.