Dacă la “Love story” se plângea, de ce să nu se râdă măcar de societatea care îi aruncă pe tineri în braţele disperării? Spectacolul “Puşlamaua de la etajul 13” a entuziasmat vineri, la avanpremieră, publicul tânăr, cu o prezenţă numeroasă. Spectacolul i s-a adresat în primul rând, fără a dezamăgi însă publicul matur.
Piesa a beneficiat de o distribuţie reală, cu o echipă de actori folosită la maxim de regizorul bulgar Vili Perveli Nikolov, care semnează şi o sensibilă ilustraţie muzicală. Născut la Vidin, absolvent la UNATC la Bucureşti, cu un repertoriu solid, de la Beckett la D.R. Ropescu sau Cehov, de la Gogol la Goldoni şi Sartre, Nikolov a montat pentru Naţionalul din Iaşi, la Bucureşti – Teatrul Mic, la Botoşani, Giurgiu, în teatre din Bulgaria. A primit Premiul Radu Stanca pentru “cel mai bun spectacol”, iar actorii iau premii în montările sale (chiar şi o nominalizare la UNITER pentru cea mai bună actriţă), Un om cu care te simţi grozav să fii alături; desigur, un avantaj la orice repetiţie...
Maratonul Petronelei Buda
În rolul titular, în aproape două ceasuri de replici, actriţa Petronela Buda a “probat” o tânără de 15 ani, una dintre miile de copile cu părinţi divorţaţi lăsate de izbelişte de mamele plecate prin Italia. Copii care nu-şi pot îndeplini visul – în cazul personajului Puşlamaua, acela de a face tenis de performanţă. Credinţa autorului piesei (Mircea M. Ionescu fiind şi un celebru fost cronicar sportiv) că sportul salvează, a adus în piesă colacul de salvare de la Ambasada SUA. Câştigătoare la Concursul naţional de dramaturgie de la Fani Tardini de anul trecut, piesa a fost editată în volum de Biblioteca "V.A. Urechia", directorul acesteia, prof. Zanfir Ilie, fiind prezent în sală.
Dacă personajul nesupus al copilei are ceva şi din zbaterile tinerilor americani neliniştiţi de ieri şi de azi, aplauzele tinerilor din sala noastră au demonstrat că suntem uneori la fel de americani. Finalul spectacolului s-a făcut bănuit, poate tocmai din pricina lungimii textului, puţin mai devreme. Într-adevăr, spectacolul a ţinut o oră şi 45 de minute, timp care ar pune probleme şi unui Andrei Şerban, dar publicul a aplaudat până la foarte bine lucrata ieşire la rampă de final, “rama” spectacolului, căreia nu toţi regizorii îi dau importanţa cuvenită.
Încă un actor: publicul
Nu vreau să vă spun ce vă aşteaptă, ca spectatori, montarea fiind interactivă, unul dintre spectatori fiind chiar invitat să urce pe scenă. Aici Petronela a trebuit să se adapteze exact momentului, chiar dacă autorul prevedea în text câteva reacţii posibile ale invitatului. A juca o vârstă fragilă, cu mobilitate, umor, privire care are replica ei, i-au adus din nou Petronelei Buda şansa de a arăta ce poate într-un rol titular. Gheorghe V. Gheorghe, în Bunicul, aduce un râs sub pojghiţa căruia se ascund dramele vârstei jucate.
Aureliu Bâtcă, în mai multe roluri de compoziţie, le duce pe toate cu precizia cu care ne-a obişnuit, fără fasoane, de ani buni. Foarte plastic în Îngerul, devine incredibil de amuzant în Ambasadorul american, enervant în Colegul de clasă, de bani gata. Este şi… preşedinte al României, cu “hî-hî-hî”-ul mandatului respectiv. Petrică Păpuşă şi-a lucrat şi acum cu seriozitate rolurile: Tatăl bun, dar slab, învins de cuplul soţie-soacră şi Antrenorul obsedat de muncă. Ca un mini-cor antic, Veronica Păpuşă, în Mama, şi Svetlava Friptu, în Bunica (actriţa joacă excelent şi rolul Medicului) aduc un plus de haz scenelor tensionate în care copila este disputată în Justiţie. Episodic, apar Ana Maria Ciucanu – Diriginta, Judecătorul, Sora şefă, roluri destul de simetrice – , iar George Breabăn, regizorul tehnic, joacă rolul Poliţistului.
Nu trebuie uitat decorul funcţional şi pictural creat de Nicolai Mihăilă, plastician premiat, scenograf al Operei Naţionale şi al Naţionalului din Iaşi.
