La Muzeul de Artă Vizuală este deschisă, până pe 4 mai, expoziţia „Peisajul şi natura statică în opera pictorului Teodor Vişan”. Vă prezentăm un interviu cu plasticianul gălăţean care a avut până acum 40 de expoziţii personale, începând din 1967, aceasta fiind însă prima în spaţiul generos al muzeului.
- Sunteţi singurul pictor care a fost, mai întâi, campion naţional la box, în 1962 (juniori). Cum se împacă pictura cu sportul?
- În opinia mea, boxul este un sport nobil, în care îţi expui capacitatea de a gândi repede, de a lua hotărâri rapide. Când eram pugilist şi eram tânăr mi se spunea Balerinul… Pentru că nu stăteam la bătaie.
- Şi acum mergeţi la sală. Câte ore pe zi vă antrenaţi şi cât pictaţi?
- De când m-am căsătorit am reînceput să merg în fiecare zi la sală. Eram după o perioadă lungă în care mă lăsasem de sport, iar corpul, dacă nu e muncit, se vede. Faptul că de zece ani, seară de seară mă antrenez, mai puţin sâmbăta şi duminica, este o probă de disciplina şi de voinţă. Ştiu că dacă azi nu mă duc, mâine va fi mai greu. Şi apoi, la sala unde mă antrenez cu domnul Costel Burlacu, merg de obicei copii începători, până la juniorat. Printre ei eu sunt un simbol de voinţă iar dacă nu m-aş duce într-o zi ce exemplu le-aş da?
- Aţi afirmat la vernisaj că artistul trebuie să fie un salahor. În ce sens?
- Un artist adevărat trebuie să muncească, să aibă o activitate continua şi să se gândească: azi cum să fac să intru în compatibilitate cu publicul, să nu-l dezamăgesc? Şi apoi, ca orice artist de scenă, când treci pe stradă, oamenii te salută cu respect şi se apleacă în faţa ta dacă munca pe care ai depus-o este de calitate. Noi avem norocul că opera noastră rămâne şi nu se devalorizează, dimpotrivă: cu timpul, îi creşte valoarea. La fel şi aurul.
- Acum sunteţi un artist plastic „oficial” şi mă refer la faptul că aţi absolvit, în 2011, Facultatea de Artă din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”. Cum v-a ajutat facultatea de artă plastică?
- Sincer? Nu ştiu dacă m-a ajutat, după atâţia ani de experienţă, pe care ii am. Facultatea este foarte bună pentru cei de 20 de ani, care vor să debuteze. Pe mine, după 50 de ani de experienţă, nu m-a ajutat, dimpotriva, m-a mai frânat sa fac anumite lucrări. Iar la vârsta asta timpul este mult mai preţios.
- Ce părere aveţi despre arta contemporană?
- E multă scălâmbăială în artă. Eu cred că arta trebuie să aibă impact direct şi adresabilitate mare. Sunt destui cei care promoveaza anti-arta, iar pe aceştia i-aş întreba: care e scopul lor? Lipsa de talent şi impostura sunt la loc de frunte în momentul de faţă. Nu numai în artă.
- Unde vă simţiţi cel mai bine: când pictaţi peisaje, portrete sau când reproduceţi imagini din Galaţiul de altădată?
- Permanent, orice aş face, mă simt bine. Când am pânza albă în faţă, am sentimentul pe care îl are pugilistul pe ring, în faţa adversarului. Ştiţi cum e? Când iei primul pumn în nas intri în atmosfera lucrului.
- Cum reuşiţi să redaţi farmecul unor timpuri care nu mai sunt din Galaţiul de odinioară?
- Cred că din dragostea pentru clădirile vechi, care au început să dispară din toată lumea, din păcate, dar în special la noi. Simt că acolo îmi stă cel mai bine, pictând aceste clădiri. Nu sunt primul care a pictat Galaţiul, înaintea mea au făcut-o Spirescu şi Dăscălescu, dar eu sunt cel mai perseverent. Pictez acel Galaţi pe care l-am cunoscut şi în care am trăit eu, Galaţiul din sufletul meu. Nu după ilustrate. Fiecare preluăm ştafeta şi o ducem mai departe.
- Practic, vă luptaţi cu fiecare zi şi nu o lăsaţi să treacă degeaba.
- Toate zilele îmi sunt ocupate. Nu plec de acasă de teama să nu mă întâlnesc cu cineva şi să mă ţină de vorbă. Orice zi trecută fără să produc ceva este o zi pierdută.
- Ce contează, de fapt?
- Să nu treci ca raţa prin apă. Să rămână ceva în urmă. Iar munca ţi-o valorifică cei care vin. Când intru într-o casă sau în biroul cuiva şi văd acolo o lucrare de-a mea simt o bucurie care nu se compară cu nimic.
