Interviu cu Ana Maria Ciucanu: „Actoria e felul meu de a mă salva...”

Interviu cu Ana Maria Ciucanu: „Actoria e felul meu de a mă salva...”
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
  • “Se poate trăi fără teatru, dar asta nu mă împiedică să cred că teatrul este cel mai important stâlp al universului” (Liviu Ciulei)

- Îţi mai aminteşti care a fost prima ta impresie despre Galaţi?
- A unui oraş uşor-curgător şi cald, cu aer de fotografie sepia, de cântec vechi, de romanţă care te vindecă de tristeţi, ţi le spală lin în apa Dunării şi… pot să-ţi mai vorbesc despre bucuria mea de-atunci, de început, mergând parcă plutind spre teatrul din acest oraş al apei care m-a luat în braţe din prima clipă, învăţându-mă din nou “să înot”… despre emoţia mea nemărturisită, binefăcătoare, în faţa frumuseţii teilor de pe Domnească, de la care am primit într-o bună dimineaţă de toamnă târzie, liniştea şi siguranţa de care aveam atâta nevoie. Şi mai e ceva… mirosul calm şi bun al Dunării la răsăritul soarelui. Sunt iremediabil îndrăgostită!
- De când viaţa ta este legată de scena Teatrului Dramatic de aici şi cum ai putea rezuma experienţele trăite aici?
-  Când am venit la Galaţi, în 1997, era toamnă, în septembrie, nu ştiam decât că aici, la teatru, a fost actriţă o vreme Gina Patrichi - ce binecuvântare! - şi gândul ăsta mi-a dat o putere nebănuită, o imensă energie bună, m-a încărcat de frumuseţe şi lumină. Apoi am întâlnit aici oameni care m-au iubit de la început, ştii, în teatru e nevoie întotdeauna de o privire caldă şi liniştită, care să te asigure că orice lucru complicat are rezolvare. Absolut tot ce am parcurs până acum, toate experienţele trăite m-au învăţat să am încredere şi să merg mai departe, să-mi spun povestea şi, din aproape în aproape, au devenit - sunt - inima mea deschisă spre viu, spre frumos, bucuria mea fantastică de-a merge pe drumul ăsta de căutare şi autocunoaştere.
- Cel mai greu moment când a fost?
- Nimic nu e greu când iubeşti, totul e clar, uşor, are înţeles… totul e aşa cum trebuie să fie şi e atât de bine şi de frumos!
- Cel mai drag rol de până acum?
- Toate. Sunt în mine, cu mine, în sângele meu, ne ţinem strâns de mâini, încă mai vorbim destul de des despre câte… multe… şi mergem împreună până la sfârşit.
- Ce reprezintă pentru tine actoria?
- Cel mai frumos şi puternic mod de a trăi într-o poveste care să spună ceva celor din jur. E felul meu de-a mă mărturisi, de-a mă salva, de-a încerca să salvez, de-a încerca să dăruiesc bucurie, emoţie, bunătate, frumuseţe. Şi, ştii? Un om nu poate fi mai fericit decât atunci când face ceea ce-i place. Mă emoţionează foarte tare ce a spus domnul Liviu Ciulei: “Se poate trăi fără teatru, dar asta nu mă împiedică să cred că teatrul este cel mai important stâlp al universului”.
- Când eşti pe scenă, priveşti spre public? Cum îl percepi? Ţi s-a întâmplat să ai acel blanc, când totul din minte se şterge?
- Nu. E vorba despre un anumit gen de concentrare. Pe scenă sunt în altă dimensiune, alt spaţiu, alt timp… două ore, acolo, sunt sub vrajă, altcineva. Doar dacă minţi, magia dispare şi atunci începi să vezi chipuri, siluete, culori… apoi lumina e altfel şi dintr-odată blanc… se dărâmă o lume, o viaţă.
- Eşti o actriţă de forţă, în opinia mea, însă prea puţin distribuită şi pusă în valoare, mai ales în ultimii ani. Consideri că unui actor îi trebuie un rol mare pentru a convinge sau poate fi la fel de expresiv şi într-un rol secundar?
- Nu există rol mare sau rol mic ca să poţi convinge şi eu nu cred în asta - să conving pe cine şi de ce, să demonstrez ce şi cui? Pentru mine, important e să împărtăşesc, să bucur, să mă bucur. Şi atâta timp cât îţi faci treaba bine, când nu te prefaci, căci eşti viu şi adevărat, poţi să laşi câte ceva acolo, în sufletele oamenilor.
- Care au fost regizorii cu care te-ai înţeles cel mai bine?
- M-am înţeles foarte bine cu toţi regizorii cu care am avut plăcerea - iar cu unii dintre ei şi norocul - să mă întâlnesc. Întâlniri frumoase, de suflet, reale, ale vieţii mele în teatru. Sunt un om deschis, fac parte dintre actorii care oferă credit şi inţelegerea de care ştiu că are nevoie regizorul când începem să muncim la un spectacol.
- Cel mai mare vis al tău?
- Am foarte multe vise, îmi place să visez, nu ştiu dacă am unul cel mai mare, n-aş şti să aleg, câteodată mă invadează ca flashuri de film parcă; vin şi trec ameţitor prin mintea şi sufletul meu, îmi fac viaţa şi mai frumoasă. Şi filmul ăsta al meu e aşa, ca în “La vie en rose”, de Edith Piaf: ”…heureux, heureux à en mourir”.
- Ţi-a venit vreodată să laşi totul baltă şi să pleci? Mă refer la publicul necivilizat…
- Nu sunt genul. Îmi vine acum în minte o replică a Maşei din piesa “Trei surori”, de A.P.Cehov: ”…printre civili sunt atâţia oameni lipsiţi de bună creştere, grosolani şi care nu ştiu sa se poarte. Grosolănia mă tulbură şi mă jigneşte. Sufăr când văd că un om nu e îndeajuns de sensibil, de blând şi de politicos”. Rolul meu e să rămân şi să încerc să iert, să vindec, să spun că pe lume există frumos, nobleţe, delicateţe, respect, bunătate, demnitate. Şi oamenii au atâta nevoie de iubire, de emoţie reală!

 

Citit 8771 ori Ultima modificare Vineri, 03 August 2012 14:15

2 comentarii

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.