Are 39 de ani şi este gălăţean. Regizor, producător şi scenarist de succes, Cătălin Leescu a fost premiat, în 2007, atât la Festivalul Internaţional „Filminute”, de la Londra, pentru producţia „About time”, cât şi la DaKino, pentru filmul „Afterimage”. Este coordonatorul East European Film Alliance (EEFA), consorţiu internaţional format din 11 organizaţii de film din estul Europei. A acceptat să ne acorde un interviu, dezvăluindu-ne astfel câte ceva despre omul din spatele regizorului cunoscut şi atât de apreciat.
- Aţi reuşit să ajungeţi acolo unde foarte puţini regizori români ajung: premiat la Festivalul „Filminute” şi la DaKino; selecţionat la Festivalul European de Film Independent de la Paris, la Interfilm Berlin, Cinefiesta, The Director’s Cut New York. Prin ce reuşiţi să-i convingeţi, de fiecare dată, pe străini?
- Încerc să le aduc oamenilor un fel de cinema elegant, direct şi provocator.
- Pentru un scurt metraj de un minut câte mii de minute lucraţi şi cu ce echipă? Cum puteţi comprima o idee până la esenţă?
- Câteva săptămâni, iar echipa e făcută din oameni puţini şi pregătiţi. Ideea este esenţa, întrebarea e de obicei cum se poate filma o Idee. Pe scurt, e vorba de a găsi cea mai puternică realitate ce se poate obţine din Ideea respectivă.
- Aţi iniţiat, în 2005, proiectul „Secvenţe mişto din filme care nu există”, în ideea ca publicul să-şi recapete încrederea în filmul românesc. Acum, după şapte ani, se văd roadele acestui proiect?
- E începutul unui nou ciclu şi, dacă aş fi fidel intenţiei iniţiale, l-aş aborda din nou cu mintea şi inima de acum. Din păcate, nu: e un ‚‚blind date’’ ratat, cât timp regizorii români se încăpăţânează ritos să colecţioneze ca audienţă festivaluri străine, iar publicul românesc rămâne să prizeze în piept, nefiltrată, toată cultura pop care se scurge pe canalele comerciale. Spun „blind date” pentru că, în mod evident, cele două părţi nu se prea cunosc, iar întâlnirea reală încă nu s-a produs…
- Aţi fost mai întâi programator de efecte vizuale, apoi editor. Când şi cum aţi spus: stop, ceea ce vreau cu adevărat să fac este regia de film?
- Am început să fac regie (în urmă cu 15 ani - n.n.) dintr-un cu totul alt motiv decât cel pentru care o apreciez astăzi: era un punct profesional spectaculos, la care merita să ajung. Acum am o altă înţelegere a acestei ocupaţii, care îmi dă un mare respect pentru tot ceea ce se întâmplă în interiorul unui film, adică pentru arhitectura sufletească pe care o propune.
- În părerea cui aveţi încredere, profesional vorbind? Aveţi o muză?
- Ascult cu atenţie pe toată lumea, căci fiecare dintre noi are acces la o parte de înţelegere care poate lipsi celorlalţi, însă sunt credincios Şoaptei mele interioare, căreia îi mulţumesc continuu.
- Dacă ar fi să regizaţi un documentar „Galaţiul în şapte minute”, ce nu ar lipsi din acest film?
- Ar fi un instantaneu în ultraviolet a ceea ce rămâne din acest loc atunci când platitudinea şi superficialul sunt forţate să dispară, o serie, de exemplu, despre ultimele şapte minute ale unui adolescent care îşi părăseşte părintele pentru a pleca din oraş, despre primele şapte minute de şcoală ale unui copil de la Şcoala Nr. 5, despre alte şapte minute ale unui medic din Spitalul Judeţean, pe care le petrece cu pacientul său, despre cea mai scurtă cursă de taxi din oraş sau cum se poate câştiga un prieten în şapte minute, despre cea mai frumoasa fată pe care o poţi întâlni pe faleză, sau cum te poţi îndrăgosti în mai puţin de şapte secunde, despre şapte minute nocturne de convorbire telefonică între un host de la Radio Galaţi şi cel mai bun prieten al său care-i va spune live, în eter, câte ceva din ce nu i-a spus niciodată şi, posibil, despre trecerea, accidentală şi poate de aceea dureroasă, a unui gălăţean prin oraşul natal, atingându-şi terminaţii afective într-un spaţiu public în care timpul şi indiferenţa le-au contorsionat, toate în graiul molcom, încărcat de linişte şi pace, al unor oameni care nu se laudă cu asta. Să ne bucurăm de el în imaginar, căci este un proiect care nu se va întâmpla niciodată...
- Ce filme v-au marcat în copilărie?
- „They Live”, văzut la 14 ani într-un mod absolut miraculos la cinema Ţiglina (nici acum nu-mi explic cum a trecut filmul ăla de cenzura oficială), „Star Wars” văzut la Central, Popular şi Republica (unde am dezvoltat o prietenie cu proiecţionistul care îmi pasa bucăţi de peliculă pe care apoi le proiectam spre studiu acasă, ca diapozitive), filmele cu Bud Spencer şi Terrence Hill, care rulau în circuit între Ţiglina, Dacia şi Doina, „Z” al lui Costa Gavras (!) pe care l-am văzut de multe ori, în fine - tot ce cădea „printre” degetele groase ale cenzorilor politici naţionali şi locali, excursii preferate de numai 2 (la matineu), 3 sau 4 lei, în spaţii culturale alternative pentru copilul de atunci, pe care mi le ofeream cu voluptate, fie şi pentru a colecţiona titluri utile când jucam „Fazan pe filme”.
- Lucraţi şi în publicitate, faceţi şi videoclipuri. Care sunt proiectele, în derulare, care vă bucură?
- Personal, am o trilogie al cărei gând mă bucură, să vedem cât şi când o voi putea face; altfel, orice proiect de film încerc să îl transform într-un contract plăcut între mine şi cel/cei care îmi cer filmul…
- Vorbiţi-ne puţin despre consorţiul EEFA şi despre efectele lui de până acum.
- Acum trei ani am înfiinţat o structură multinaţională al cărei scop era să ofere profesioniştilor din industria filmului din Europa de Est un sprijin în faza de dezvoltare de proiect. Ideea a prins şi am reuşit să motivez nişte oameni extraordinari, a căror participare a ţinut proiectul în picioare timp de trei ani.
- Ce contează pentru omul Cătălin Leescu?
- Să îşi păstreze sufletul.
- În câte din filmele regizorului Leescu apare copilul Cătălin?
- În toate. Dacă aş fi onest, aş scrie pe generic: „…şi copilul: CĂTĂLIN”.
